E probabil frustrant pentru toţi acei elevi care au luat bacalaureatul din prima cu note mai mari de 9,71, cât a luat de-acum celebrul Paul Luparu în a patra sesiune personală. Nu încape nicio îndoială, geniul discontinuu e întotdeauna mult mai ofertant ca poveste, spre deosebire de geniul continuu.
Este motivul pentru care povestea lui Rocky Graziano, revenit în frunte după ce a fost doborât, are întotdeauna şanse mai mari să prindă la public, în comparaţie cu cea a lui Lucian Bute, care dă de pământ cu absolut toţi adversarii. Genialitatea sinusoidală înseamnă spectacol, în timp ce genialitatea lineară riscă banalitatea.
Din acest punct de vedere, nu ar trebui să mire faptul că Adrian Mutu, alt geniu discontinuu, îl premiază pe Paul Luparu (vom vedea dacă se va ţine de cuvânt). Un Dorinel Munteanu, în schimb, prototipul geniului continuu, pare mai degrabă dispus să premieze performanţa constantă.
Tot respectul pentru ceea ce a reuşit Paul Luparu, dar cum rămâne cu acele sute de anonimi care au luat bacalaureatul cu note mai mari decât el în ultimii doi ani chiar din prima încercare? Până la urmă, ei au dovedit că sunt mai buni. Care este modelul pe care vrem să îl promovăm? Ce vrem de la viitor: elevi care să înveţe la timp, să facă totul ca la carte sau elevi care să se trezească pe ultima sută de metri?
Am senzaţia că suntem înţelepţi înainte de a fi inteligenţi, că inversăm cumva etapele. Că-i producem frustrări fiului loial, sacrificând viţelul cel gras la întoarcerea fiului risipitor. Poate că e înţelept să faci asta, dar cu siguranţă nu e cel mai inteligent lucru. Pilda fiului risipitor e bună doar dacă nu iei în calcul efectele secundare, victimele colaterale. Pentru o înţelegere corectă a pildei ai nevoie de oameni înţelepţi, iar adolescenţii abia sunt la începutul perioadei de inteligenţă, mai au mult până să devină înţelepţi.
Acum, nici nu ştiu dacă vreunul dintre sutele de genii continue şi-ar fi dorit celebritate (nici Luparu nu ştiu dacă şi-a dorit-o) pentru că acea linearitate de care vorbeam implică şi o formă de complacere în banalitate.
Ei ştiu că sunt buni şi asta le este suficient, nu au nevoie de confirmări externe. Probabil că ei nici nu simt frustrare, ci doar zâmbesc compătimitor. Dar e vorba despre ceilalţi elevi, care vin din spate. Ei ce trebuie să aleagă: genialitatea continuă sau cea discontinuă? Ce vor să se facă atunci când vor fi mari: Mugur Isărescu sau Gigi Becali? Pavarotti sau Costel Busuioc? Parcă totuşi am mers prea departe cu comparaţiile, nu-i aşa?
