După redistribuirea mandatelor, la alegerile parlamentare trecute, mai că nu s-au luat de păr candidaţii. Cel puţin, nu s-au luat de păr unii pe alţii, însă singuri s-au tras puţin, de nervi. Şi asta pentru că sistemul de vot a fost aşa de „bine” gândit încât a fost posibil accesul în Parlament, cu mandatul de parlamentar ales la purtător, al unor persoane care nu aveau ce căuta acolo.
Şi nu spun că nu aveau ce căuta acolo pentru că nu s-ar pricepe la politică – aţi înnebunit?, care român nu se pricepe la politică şi la fotbal? Spun că nu aveau ce căuta acolo deoarece alţi contracandidaţi de-ai lor obţinuseră un număr superior de voturi.
Ce înseamnă asta, raportând voturile la gradul de simpatie/încredere pe care electoratul l-a investit în unul sau mai mulţi politicieni? Într-o democraţie reală, acest lucru ar fi însemnat reluarea alegerilor, ba chiar refuzarea mandatelor de către cei care şi-au câştigat nemeritat locul în Parlament, doar graţie zănatecului sistem de redistribuire. Ce a însemnat asta pentru România? Priviţi şi singuri!
Acum, din nou, ni se lansează subiectul alegerilor şi modificării legislaţiei în domeniu. La începutul anului s-a făcut un fel de „încălzire” în care temele aruncate au fost alegerea primarului dintr-un singur tur de scrutin, la fel ca şi a preşedinţilor de consilii judeţene.
Acum însă, în timp ce România zace aţipită, la umbră, pe plaje sau sub poala codrului verde, primim o nouă variantă: alegerea parlamentarilor pe sistemul „cele mai multe voturi te trimit în Parlament” şi asta chiar dintr-un singur tur.
Şi ori credeţi că Opoziţia a dat pe repede înapoi la această mănuşă aruncată de preşedinte? Nici gând, ba mai mult, a plusat şi susţine că deja există o propunere formulată în acest sens în Parlament, iar dacă toată lumea (a se înţelege şi Puterea) vrea asta, nu rămâne decât să se stabilească data pentru votul în plen.
Nu mai discută nimeni de „fineţuri” de genul – câtă reprezentativitate are un parlamentar, ales cu 50 de voturi, de o populaţie care numără zeci de mii într-o localitate. Dar despre ce vorbim aici? Urmează o perioadă în care actualii parlamentari – şi, în general, politicienii – nu se vor da în lături de la nimic, în scopul atragerii atenţiei asupra lor.
Lucrările de infrastructură – cu cât mai multe străzi bortelite, cu atât mai bine! – sunt doar începutul campaniei de imagine în care se prind politicienii, precum într-o nebună Ciuleandră. Vor veni sărbătorile toamnei, târgurile, spectacolele, horele în care se vor prinde candidaţii, zâmbind, dar şi episoadele triste în care aceiaşi vor fi actorii unor întâmplări nefericite, vor fi bătuţi, agresaţi, niciodată nu se va şti de ce, dar mereu se va bănui…
Vor apărea aceiaşi candidaţi, în felurite ipostaze, râzând cu gura până la urechi sau ştergându-şi, discret, o lacrimă în colţul ochiului, ori plângând de-a binelea, zgomotos…
Da, urmează cea mai colorată perioadă prin care România trece din 4 în 4 ani (şi, mai nou, la 5 ani, în cazul prezidenţialelor).
Şi ca în orice realitate absurdă, spectacolului „de imagine”, de pe stradă, îi va corespunde un altul, la fel de ipocrit: acela în care politicienii vor mima grija faţă de electorat şi faţă de păstrarea valorilor democraţiei, încercând să îmbunătăţească (!) sistemul electoral.
Problema este că, în goana acesta de a identifica modalitatea perfectă de alegere (un tur sau două, uninominal sau pe listă de partid, cu sau fără redistribuire), nimeni dintre legiuitori nu mai are timp de chestii „minore” precum stabilirea, de pildă, a unui set de reguli care să excludă posibilitatea fraudării alegerilor…
Şi aşa, poate că după alegerile de anul viitor vom avea alte figuri printre aleşi, însă va rămâne suspiciunea cu privire la modul în care vor ajunge acolo.
