Când ştii că ai dreptate dar nu poţi să-l convingi de asta pe cel de lângă tine, când ţi se face un abuz, când dreptul tău legal este încălcat, ceri dreptate în justiţie. Indiferent de nivelul de educaţie, de vârstă, sex sau culoarea pielii, toţi oamenii de pe lumea asta au încredere în justiţie şi apelează la dreptatea făcută de magistraţi.
Este o convenţie internaţional valabilă şi toţi ne punem încrederea în justiţie. Când, însă, ţi se spune că un român din trei are un proces în instanţă, iar din această cauză la procesele civile s-ar putea introduce o taxă, un fel de garanţie, în bani, deja situaţia se schimbă.
Şi se schimbă nu din cauza aşa-numitului pericol de a plăti o taxă, în cazul în care se va dovedi că am apelat, fără să fiu îndreptăţită (?!), la instanţă. Se schimbă, deoarece înainte ca preşedintele CSM să se gândească la o astfel de taxă, ar trebui să realizeze că numărul mare de procese nu este o cauză în sine, ci un efect. Efectul unei legislaţii defectuoase şi, pe deasupra, prost aplicate.
Ce persoană ar apela la instanţă, dacă nu s-ar simţi nedreptăţită? Şi când te simţi mai nedreptăţit decât atunci când ştii că ai dreptate, că legea este de partea ta, dar, totuşi, eşti supus unui abuz?
Mai observa preşedintele CSM că majoritatea proceselor – care îngroaşă numărul dosarelor ce îşi aşteaptă rezolvarea în instanţă, spre exasperarea magistraţilor copleşiţi de treabă! – sunt cele ale şoferilor, care contestă în instanţă diverse sancţiuni pe care le primesc în trafic.
Dar de ce ne-ar mira una ca asta? Eu nu cred că mai există român care să nu ştie măcar o întâmplare reală cu un şofer – nu el, evident, un altul! – care a dat mită unui poliţist, ca să scape de amendă, puncte penalizare sau chiar ridicarea permisului. Şi atunci, despre ce mai vorbim?
Dacă poveştile cu poliţiştii mituiţi sunt atât de comune, de ce ar mai avea încredere un cetăţean de bună credinţă în agentul respectiv? De ce ar crede că agentul îşi face doar datoria şi nu un abuz şi, ca atare, de ce nu ar contesta în instanţă amenda dată de poliţist pentru depăşirea vitezei? Este adevărat, nimănui nu îi place să fie tratat „la grămadă”, pentru greşelile unora din breaslă. Dar la fel de adevărat este că dacă un poliţist din zece ar fi imaculat, asta nu ar însemna că gradul de încredere al populaţiei în poliţie ar putea creşte peste noapte!
Dar să nu facem o fixaţie pentru poliţişti şi contestarea amenzilor în instanţă, căci nu doar din această direcţie năvălesc plângerile către magistraţi. Oamenii apelează la instanţă pentru probleme extrem de serioase, dar tratate, din păcate, extrem de neserios de autorităţi. Când încerci de ani de zile să îţi redobândeşti proprietatea şi nu reuşeşti, dar vezi, pe lângă tine, inşi cu mătuşi fabricate peste noapte care revendică şi câştigă orice, de la case şi terenuri până la ape sau zone de agrement, până atunci publice, de ce să nu apelezi la justiţie?
Dar tot la magistraţi ajung şi oamenii cu probleme simple, dar pe care cei abilitaţi nu le rezolvă. Primăria nu astupă groapa în care ai căzut şi ţi-ai rupt piciorul? Dă-o în judecată! Vecinul este indolent şi nu îşi repară casa, riscând să-ţi cadă în cap cărămizile lui? Dă-l în judecată! Iar exemplele pot continua la nesfârşit.
Nu sunt cazuri complicate şi majoritatea lor ar putea fi rezolvată fără implicarea magistraţilor, însă atâta timp când autorităţile din afara Justiţiei nu înţeleg să îşi facă treaba – să aplice sancţiuni acolo unde este cazul, să aplaneze conflicte etc – atunci oamenii apelează la justiţie. Iar dacă magistraţii sunt copleşiţi de atâtea dosare şi nu mai fac faţă, au şi ei o variantă: să-i dea în judecată pe reclamanţi!
