"I used to play five years in Bulgaria" a fost fraza-cheie cu care, în anul 2016, Dixon și-a început viața în Galați, la Phoenix. Așa își prezenta pe scurt cariera de fost baschetbalist, mutat într-o altă țară străină pentru a profesa ca antrenor în sportul pe care l-a iubit cu destoinicie. După ce am făcut cunoștință în dimineața unei zile de vară de acum șapte ani, am dat tot de el, în aceeași seară, întâmplător, în zona IFR, rătăcit, cerând indicații pentru a ajunge în Doja. Un zâmbet larg cât o îmbrățișare m-a întâmpinat când m-a recunoscut și mi-a spus: "Marianchko (numele meu adaptat cumva în limba sârbă), from now on you will be my friend" (de acum îmi vei fi prieten n.a.). Și am conlucrat de minune timp de un an și jumătate, până când m-am retras pentru moment din colaborarea cu baschetul. I-am împrumutat până și apelativul Marianchko pentru un alt prieten, pe care tot așa îl numesc și astăzi.
Dixon era ca un coleg de bancă din liceu, care știa să te facă să râzi sau să te binedispună din orice, indiferent cât de greu îți era pe moment. Când a ajuns la Galați, în 2016, conducea o mașină în care aveai dubii că poate să încapă, invers proporțională cu dimensiunile lui. El, peste 2 metri înălțime și suplu ca și cum încă mai era sportiv de performanță, iar mașina, o buburuză pe roţi. Ne-am plimbat într-o dimineață cu Dixon-mobilul, așa cum și-a botezat mașina, în goana după dosarul de permis de ședere, cu geamurile lăsate jos, cu muzica dată la maximum. Era piesa lui Tom Jones - „Delilah“, pe care o cânta cu voce tare și pe care a tot repetat-o până când a început și introvertitul din mine s-o cânte din toți rărunchii.
Dalibor Darko Destanovic, pe numele său complet, sau Dixon - cum era cunoscut de toată lumea - a fost de o unicitate aparte și nu poate fi asemănat cu nimeni dintre toți oamenii pe care îi cunosc. A iubit viața și a iubit să trăiască intens fiecare clipă de care a avut parte. A fost prea prietenos cu toată lumea, singurul reproș pe care i-l puteai aduce într-o societate în care o astfel de calitate e transformată în defect.
Îmi e teamă să închei textul, pentru că simt că e ca și cum se încheie totul despre un om drag, cum ne-a fost Dixon nouă, tuturor celor care l-am cunoscut. Așa că prefer să fredonez în continuare versurile de care ne aminteam mereu împreună când ne revedeam, ca și cum nimic din cumplitul fapt din 4 aprilie, de la Focșani, nu s-a întâmplat niciodată...
My, my, my, Delilah
Why, why, why, Delilah...
Citește și:
A murit fulgerător unul dintre antrenorii Academiei de baschet Phoenix Galați
Îndrăgitul antrenor Dixon a plecat dintre noi
Dalibor Destanovic: N-aș da Galațiul pentru niciun oraș din lume
