Nu faptul că preşedintele Traian Băsescu a făcut, din avion, fotografii la Roşia Montană m-a nedumerit şi descumpănit în acelaşi timp, ci faptul că şeful statului şi-a argumentat susţinerea pentru acest proiect, oferindu-se să arate fotografiile pentru ca opinia publică să înţeleagă singură care este situaţia acolo.
Ca şi cum soluţia pentru a demonstra un lucru evident – şi, după cum se pare, vizibil chiar şi din avion! – nu a stat niciodată nici în studiile de mediu, nici în dilema (?!) încălcării sau nu a proprietăţilor private ale localnicilor, pentru binele economic al ţării, cu doar în nişte amărâte de fotografii, pe care putea oricine să le facă, dar pe care numai şeful statului a avut inspiraţia să le realizeze!
Nu m-a nedumerit foarte mult nici măcar comparaţia făcută de preşedintele României în privinţa posibilelor concentraţii de cianuri din apă de la Roşia Montană, care – spun unii specialişti (or fi aceiaşi „englezi” care ne tot jignesc inteligenţa cu studii inedite, precum privind comportamentul verzei de Bruxelles în condiţiile climei din Sahara?) - ar fi chiar mai mici decât cele pe care le bem, în mod obişnuit, la cafea.
Şi nu m-a nedumerit nici încrederea pe care şeful statului încă o mai afişează atunci când îşi bazează argumentaţia pe directive europene în privinţa concentraţiei de cianuri din apă.
Nu m-a nedumerit, căci celelalte directive europene care nu se aplică în România sunt cu siguranţă mai puţin importante decât cele privind cianurile (de pildă, dreptul de a nu fi impozitat de mai multe ori pentru aceeaşi activitate, dreptul de a trăi decent, indiferent de cât de bătrân eşti, ori dreptul de a avea acces la o calitate egală a educaţiei, indiferent că trăieşti în Capitală sau într-un sat de munte)…
M-a nedumerit, în schimb, gestul (sau, în orice caz, sugerarea gestului) rusesc de a-i pune pe investitori să bea apă din zonă, pentru a demonstra că nu este toxică! M-a nedumerit, o dată pentru că un interes economic atât de mare nu cred că ar sta în îndoielile morale ale unui patron căruia i se cere sacrificarea unui angajat, pe auritul altar al unei investiţii extrem de profitabile.
În fapt, nu cred că merg prea departe cu imaginaţia atunci când îmi închipui patroni care, în astfel de situaţii, îşi consultă agendele (sau secretarele) pentru a găsi oamenii indicaţi să fie supuşi testelor publice de bună-credinţă: „Ce avem astăzi de demonstrat?, Că fast-food-ul este sănătos? Aduceţi individul Y, nu X că acela deja s-a îngrăşat prea mult de la astfel de teste şi nu mai dă bine la imagine…”.
Sigur, poate că exagerez, dar în condiţiile în care nu o dată, în Dunăre, au fost deversate cianuri (în aval de graniţele româneşti), care nu au ajuns nici în ziua de astăzi pe la Galaţi – dovadă buletinele de analiză a apei şi jurămintele specialiştilor că aşa este – despre ce mai vorbim?
Şi, ca să închei lista nedumeririlor mele am să mai adaug una. Declaraţia preşedintelui ţării care, în acelaşi context al argumentării proiectului Roşia Montană, a spus că „Guvernul nu este guvern doar ca să propună Parlamentului legi, ci să se implice în rezolvarea problemelor economice” – o frază pe cât de frumoasă în teorie, pe atât de găunoasă în practica românească.
Şi asta, deoarece la noi, Guvernul este guvern nu pentru a propune Parlamentului legi, ci pentru a trece peste cel mai înalt for legislativ al ţării şi pentru a băga cu de-a sila, pe gâtul democraţiei, legi şi reglementări aberante, care altfel nu ar putea fi puse în aplicare. Şi încă un motiv: pentru că la noi, Guvernul nu este guvern decât atunci când partidul de guvernământ îşi aminteşte de el.
Îmi este jenă de acest caz, dar am să fac referire la demiterea lui Sebastian Lăzăroiu. Nu faptul că a fost demis la nici trei luni de când a fost numit ministru al Muncii mă face să mă simt ruşinată ca de o afacere murdară a propriei mele familii, ci faptul că a fost schimbat din funcţie nu pentru că ar fi luat vreo măsură greşită la minister, ci pentru declaraţiile politice făcute şi cu referire la cine? Tocmai la partidul care l-a numit în funcţie!
De trei zile, de când s-a anunţat schimbarea sa din funcţie, văd tot felul de domni din conducerea PDL care îl blamează, îl critică şi îl ironizează, de ai spune că Lăzăroiu a devenit inamicul public nr. 1 al României.
Să fie clar, nu-i iau apărarea domnului Lăzăroiu, însă între situaţia de la Ministerul Muncii şi imaginea pe care se presupune că o are preşedintele României despre Guvern este o diferenţă extrem de mare, ca de la o bijuterie din fier la una din aur curat… Sau, poate că toate declaraţiile preşedintelui or fi ironii la adresa Guvernului şi opozanţilor proiectului Roşia Montană, un umor pe care eu nu îl înţeleg…
