Faptul că magistraţii Curţii Constituţionale au amânat verdictul în privinţa Legii pensiilor poate fi explicat doct, din fotoliul de politician sau din scaunul de înalt funcţionar, prin nevoia de aplecare atentă asupra problemei, de studiu şi echilibru legislativ al unei justiţii care ia în ultima vreme cam des exemplul celei divine când vine vorba despre vârstnici. Întoarce şi celălalt obraz, crede şi nu cerceta, rabdă încercări şi comportă-te precum Iacov în lupta cu îngerul.
Păi nu bătrânii sunt cei duşi la biserică, cei care fac cruci largi când trec cu autobuzul, pe bilet gratuit, pe lângă un locaş de cult? Să le intre în cap că au trăit odată bine, aşa că vremea lor e acum vremea răbdării. Ce dacă mai dau câţiva colţul în timpul acestei săptămâni de gândire constituţională, de frica deciziilor înalte şi a viitorului incert?
Să se obişnuiască toţi cu greul. Şi cei care n-au obţinut casele furate, şi cei care au lucrat la canal sau au înfundat puşcăriile, dar şi nostalgicii după vremuri ceauşiste, şi foştii care n-au murit încă şi actualii care au fost pensionaţi forţat, toţi, la grămadă, să înţeleagă odată pentru totdeauna că sunt o povară pe umerii fragili ai blondelor şi cocalarilor care fac şi desfac treburile în ţara asta.
E democraţie, aşa că sărăcia trebuie să fie suficientă, pentru toţi cei ajunşi la vârsta pensiei. Din cauza lor n-au loc de muncă tinerii în patria mumă, lor li se datorează şi intrarea şi ieşirea din comunism, ei sunt vinovaţi că am avut combinate şi ogoare, dar şi că nu le mai avem. Să tacă naibii din gură şi să mai aştepte o săptămână verdictul asupra unei legi care îi pune la colţul istoriei.
Când e vorba despre generaţia vârstei a treia, toată lumea, de la preşedinte şi prim-ministru până la ultimul analist guvernamental aliniat, nu mai răspunde la întrebări decât în litera şi în spiritul legii. Toţi par să fi dormit cu inestimabila Constituţie sub creştet. N-are nicio importanţă că în restul timpului abia dacă îşi mai aduc aminte că există.
Privindu-i pe aceşti cunoscători intraţi în noul val al politicii de gang româneşti ai impresia că s-au clonat unii pe ceilalţi, că s-au născut din spuma mării şi nu sunt odraslele nimănui.
Gândul că nişte bătrâni săraci şi trişti populează cu milioanele această ţară, fragili precum jucăriile de porţelan şi atât de uşor de dus de nas încât devin fără voie uneltele unei istorii mincinoase din patru în patru ani, gândul acesta nu mai persecută pe nimeni în sferele înalte ale României.
Pentru preşedinte sunt doar cifre într-o statistică amară, pentru premier balast în buget, pentru magistraţi doar un subcapitol de lege, pentru politicieni procente electorale şi aşa mai departe.
Ieri, pe o bancă în parcul de lângă redacţie un bătrân citea un ziar. A scăpat la un moment dat o parte din el pe jos şi o tânără s-a repezit să i-l ridice. S-a tras speriat în lături, privind-o neîncrezător. Aproape că a repezit-o, în loc să-i mulţumească.
După cine ştie câtă vreme, cineva îl trata ca pe un om. Să fii bătrân în România şi să ţi se întâmple una ca asta! Este că poţi muri liniştit?
