Nu credeţi că am fi cu toţii mai relaxaţi şi mai calmi dacă nu am urmări, în fiecare zi, ştirile? Şi nu vorbesc aici doar de cât de repede ne-a crescut tensiunea văzând cum numără, dintr-o privire, doamna Roberta Anastase, parlamentarii care votează legea pensiilor; vorbesc şi despre ştirile despre cât de mult s-au înmulţit hoţii prin ţară, despre ziua în care se va produce un cutremur-monstru, urmat apoi de venirea unui asteroid care va ucide restul supravieţuitorilor, ştiri despre cât de repede se poate face o avere de milioane de euro, fără să fii prins de cei de la DNA, sau informaţii despre câţi români au decis să se debranşeze de la sistemul centralizat de energie termică.
La aceste ştiri să adăugăm interminabilele talk show-uri despre cine şi de ce a votat, despre cine pe cine a demis şi despre care aşteaptă să fie promovat în funcţie pentru cine mai ştie ce potlogărie pe care a trecut-o cu vederea, atunci când a trebuit…
Vorbe, discuţii, argumente, explicaţii, toate spuse cu patimă, cu enervare, cu ton ridicat, toate acestea ne creează senzaţia că trăim ultima zi din viaţa asta.
În România ultimului an, Apocalipsa vine în fiecare dimineaţă şi se amână în fiecare amurg… Românii mor în zori, privind, lung, la buzunarele goale, caloriferele debranşate, alimentele pe care nu şi le pot permite, la pantofii tociţi pe care îi vor purta şi în acest an.
Seara însă, când ne tragem ultima suflare, revenim la viaţă, căci noaptea este lungă şi – deşi a pierdut obişnuinţa de a fi un sfetnic bun – este suficientă pentru a urmări emisiunile televizate… Şi aşa ne revenim din moartea clinică indusă de guvernanţi şi reîncepem o nouă zi de Apocalipsă…
Sunt extrem de puţine sursele de informare nu neapărat credibile, ci acelea demne de luat în seamă, drept etalon. Deşi ne este dor de sfaturile unui om despre care să spunem „ştie ce vorbeşte, are omul carte şi experienţă cât nu avem noi toţi la un loc”, credem orice vedetă/analist politic/realizator de emisiune/politician/ministru/etc. de carton care emite inepţii pe tonul unor veritabile judecăţi de valoare…
Şi uite-aşa, ne înspăimântăm teribil la ideea Apocalipsei economice şi ne văităm, ca babele, stând, în aceeaşi dulce tradiţie, cu mâinile încrucişate la piept, exact sub drobul de sare…
Există în noi o doză de masochism pe care ar fi bine să o recunoaştem; căci, la cât de rău ne este – şi, din toate semnalele care există acum, ne va fi şi mai rău – nu facem nimic pentru a ieşi din starea asta. Bun, omul simplu, de pe stradă, nu poate în nici un caz să facă, acum, la comandă, o lege, menită să relanseze economia ţării.
Asta este treaba conducătorilor ţării care, fie ei numiţi sau aleşi, ar trebui să facă asta. Însă omul de pe stradă poate face şi el ceva: poate spera. Şi poate lupta pentru speranţa asta. Iar lupta nu înseamnă (numai) a ieşi în stradă, la proteste care (oricum) nu aduc niciun rezultat pozitiv, ci, din contră, anchete şi amenzi…
Omul simplu, de pe stradă, poate să lupte şi să îşi apere speranţa într-o viaţă mai bună, gândind pozitiv. Sigur, este greu să ai gânduri pozitive atunci când maţele strigă de foame, iar copiii poartă haine cu două mărimi mai mici, însă în ţara în care fiecare are grija celuilalt, dar niciodată nu are grijă de el, poate că ar fi timpul să schimbăm ceva.
Iar dacă pe conducători nu îi putem deocamdată schimba, din cauza legilor democraţiei, măcar la mentalitate putem lucra.
