Copil fiind, mi-a trecut ca expresul pe lângă ureche expresia „ciorbă de bolovan”. Aş putea să jur că mama râdea la telefon cu prietena ei şi spunea că, uite, dacă ne punem mintea, chiar iese ditamai ciorba de bolovan.
Pentru că nu am fost un copil discret (ca dovadă, iată, m-am făcut ziaristă), nici măcar nu am pretins că nu aş fi fost atentă la discuţia oamenilor mari.
Am cerut, aşadar, lămuriri, ba cred că le-am şi aşteptat cu o sprânceană ridicată, aşa cum citeam eu că face Scarlett de câte ori are o trăire interioară sub formă de nedumerire.
„Era o vreme de mare sărăcie”, mi-a început mama explicaţia, iar când m-am prins că avem oră de poveste, gata, m-a cucerit, putea să-mi zică şi Tom Degeţel, pe care de altfel îl găseam cam deprimant:
„Şi într-un sat din România, nimeni nu mai avea nimic de mâncare. Lumea suferea. Până când, într-o gospodărie, un bărbat harnic i-a spus vecinului său că el va găti ciorbă. Ei, ciorbă, i-a răspuns vecinul! De unde ciorbă, când tu nici nu ai de unde bea apă, ca noi toţi?!”.
„Da, a zis gospodarul, n-am, dar am să fac ciorbă de bolovan. Omul a plecat, iar vecinul a rămas în urmă gândindu-se că şi sărăcia asta, uite, îi ţăcăneşte şi pe cei mai de treabă dintre noi”.
„Apoi vecinul – discret ca mine – a plecat prin sat să povestească că nea Vasile s-a tâmpit şi vrea să gătească bolovani. Tot satul s-a adunat în curtea lui nea Vasile. Care, între timp, luase din râu un bolovan mare, rotund, îl spălase bine şi îl pusese la fiert într-un cazan mare-mare, plin ochi cu apă”.
„Din când în când, gospodarul amesteca în cazan: ˝Mmm, ce bine miroase˝ se minuna el de aroma fierturii. Înnebuniţi de curiozitate, sătenii căscau ochii:
˝Azi, Vasile, dar dacă eu îţi dau nişte barabule rătăcite prin podul meu, n-o să iasă oare mai bună ciorba ta?˝. ˝O ieşi!˝, i-a răspuns Vasile. În scurt timp, în ciorba de bolovan pluteau cartofii curăţaţi”.
„Mânată de fiorul gastronomic (nota redacţiei - mama povestea cu neologisme, cred că o distra să explice cuvinte, altfel nu îmi explic atâta sadism), tanti Gherghina se băga şi ea în discuţie: „Vasile, şi eu am niscaiva păstăi. N-or fi bune?”.
În curând, idee după idee, legumă după legumă, satul de români săraci făcea o ciorbă fantastică, de dimensiuni mitologice, din care toţi oamenii au mâncat şi pe care câţiva au şi înţeles-o.
Românii, gălăţenii, NOI - nu suferim doar pe timp de sărăcie. Greutăţi avem cârca, indiferent de cât de prosperi suntem. Copii care să ni se îmbolnăvească de cancer sau nenorociri care să îi consume pe micuţii nevinovaţi de lângă noi, de-astea au tot fost – că doar Cernobâlul nu s-a întâmplat chiar degeaba, chit că ne-a mai „sărit” câte o generaţie.
Cu toate acestea, până acum ceva timp, când încă România lua credite şi îşi punea plasme în fiecare cameră din casa proaspăt zugrăvită, tivită cu faianţă şi gresie cum credeam noi că este mai de bun şi scump gust, apelurile către comunitate, pentru ajutarea semenilor (mai mici sau mai mari) aflaţi în situaţii de viaţă şi moarte, cu mari eforturi îşi găseau ecou.
Cine şi-ar fi imaginat însă că acum, când greul devine palpabil greu, când salariile şi pensiile par glume nepotrivite la vederea preţurilor din magazine şi farmacii, când nostalgiile hrănesc mai bine decât coşul zilnic, cine ar fi zis că abia acum caritatea – în cel mai pur sens al său – reapare pe aripi de ciorbă de bolovan.
Sute şi sute de lei donate de bătrâni în haine modeste – „Eu sunt sănătos, să fie şi Andreea şi Simona” (pensionară, nu vrea să i se ştie numele), „Să-mi zică Simona o poezie când s-o face bine, după chimioterapie şi operaţie” (pensionar, vrea să rămână anonim), zeci de mii de lei donaţi pentru o fetiţă cu inima sufocată de cancerul recidivat – „Am şi eu copii, vreau ca Simona să trăiască” (om de afaceri gălăţean, vrea să rămână anonim), şi atâţia alţii pe care este nedrept să nu îi numim pentru sufletul lor ales – acestea sunt darurile oamenilor de lângă noi, ale celor care dau chip luminos generozităţii.
Un chip care nu va fi nicicând cunoscut, un chip datorită căruia părinţi şi copii bolnavi, deopotrivă, zâmbesc cu mai multă speranţă.
Pentru viaţă. Pentru omul necunoscut de pe stradă. Pentru o bunătate despre care credeam că a rămas strivită între poveşti cu magi şi seri de Crăciun.
„Donez pentru că este păcat să te gândeşti să dai, şi să nu dai. Iar eu m-am gândit imediat”, spunea ieri o pensionară fragilă ca o frunză de toamnă şi verticală precum copacii tineri.
Suntem săraci, gălăţeni, dar niciodată nu ne-a ieşit atât de bună ciorba de bolovan.
