Pe actorul Victor Rebengiuc îl ştie şi preşedintele. Cândva s-a „fript” cu Cărtărescu, nu auzise de el şi s-a gândit că nu cadrează ca un şef de stat să nu-l fi citit pe un scriitor în vogă. În consecinţă, l-a şi decorat pe scriitor!
Dar pe Rebengiuc, unul dintre actorii care au tot vorbit în numele pensionarilor de pe scenă, dl Băsescu trebuie să şi-l amintească bine şi din alte intervenţii tăioase la adresa clasei politice. Cum nu-l putea face „păsărică” pe cunoscutul actor, preşedintele s-a mulţumit să-l amintească singur ca pe o victimă, ce să-i faci, „necesară”, a Dreptăţii. Un fel de „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în care sunt vizaţi înalţi funcţionari, înalţi militari şi înalţi foşti miliţieni, dar victime colaterale sunt profesorii care predau la ţară, unde nu se prea duc dascălii, profesorii universitari care rămân în istorie sau marii actori...
Nu comentez aici cât de etic este să împuşti musca cu tunul, dărâmând un oraş cu pensionari cu tot ca să nimereşti ştabii, ci faptul că Guvernul, în mod sigur, a luat o hotărâre voit populistă, care a ajuns la efect invers! Ce este penibil - măsura s-a luat fără să se calculeze înainte. Nu s-a calculat câţi bani vor ajunge la buget în urma amendării diferitelor categorii de pensionari, nu s-a calculat nici măcar câţi pensionari din fiecare categorie mai lucrează încă.
A spus-o preşedintele UNITER, Ion Caramitru: puţin peste o sută de actori mai au curajul, puterea şi demnitatea de a mai rămâne pe scândura scenei după ce au ieşit la pensie! O sută de parlamentari, jumătate din membrii Guvernului, un sfert dintre şefii agenţiilor de stat ar fi putut dona câte-un fleac din câştigul lor pentru un fond destinat, iată, actorilor pensionari, dacă tot se caută soluţii. Ca să nu mai vorbim că parlamentarii conservatori se chinuie de ani buni să treacă prin legislativ Fondul de solidaritate cu pensionarii, în care firmele să depună unu la sută din beneficiu; chestie de altfel convenită cu patronatul…
De altfel, ministrul Muncii a şi replicat la un moment dat că măsura s-a luat doar ideologic, nu economic. Adică nu ca să adune bani la bugetul spart în fund, ci ca să-i pedepsească pe imoralii bogaţi pe bugetul statului, dintr-o ţară săracă, care iau şi pensie şi salariu. Sigur, este de discutat despre marile discrepanţe, măcar pentru a nu le perpetua şi în viitor, dar luarea cu japca a unui drept la muncă, la câte munci vrem, este un principiu de-a dreptul comunist. Dacă ministrul Muncii lăsa la o parte sfânta mânie proletară şi făcea mai întâi un calcul, ar fi aflat singur, nu de la Ion Caramitru, câţi actori au mai rămas în plata fondului de pensii, şi poate ar fi putut trece şi la măsuri corecte pentru toată lumea.
Numai Stalin credea că mai bine omoară în puşcărie un nevinovat, decât să scape vreun „duşman al poporului”. Ideea că, la nivel naţional, mai bine nenorocim câţiva actori ca să sărăcim nişte demnitari, este din aceeaşi categorie. Unde mai pui că, rămaşi numai la pensie, mahării cu pricina oricum sunt măcar de zece ori mai bogaţi decât simplul pensionar.
Pensii de actor! Marele actor Mircea Albulescu l-a cam blocat pe ministrul Muncii. El povestea că, pe vremea când lucra la un film cu producţie internaţională, un actor străin l-a întrebat cât câştigă la teatru. Românul, ruşinos, i-a spus o cifră de vreo 30 de ori mai mare decât cea reală. Dar străinul tot s-a mirat: că… au fost angajaţi „neprofesionişti”, căci numai un neprofesionist câştigă atât de puţin! În consecinţă, şi pensia actorului este acum prea mică… Să i-o luăm şi pe-aia!
