N-o să vă spun astăzi nici să fiţi mai buni de Crăciun, nici să dăruiţi semenilor în nevoi. Cine a vrut a făcut deja asta, fără vreun îndemn special. Cum au fost gălăţenii care au donat în această perioadă pentru campaniile umanitare, atât ale „Vieţii libere”, cât şi cele organizate de alte instituţii, fundaţii etc. Tuturor, le mulţumim. Solidaritatea e singura care ne mai poate scoate din dificultate, într-o epocă în care indiferenţa e ridicată la rang de lege, iar legea este, de cele mai multe ori, indiferentă.
Nu ne ajută nimeni, dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, atât cât putem. Suferim de lipsă de implicare. Şi nu mă feresc de cuvinte când spun asta. De la măturătorii care fac înţelegere cu cei ce strâng peturi să ia direct caimacul din pubelele pentru colectarea selectivă a deşeurilor, până la şefii de judeţ şi chiar de ţară, nimeni nu ridică un deget să mişte ceva, să vegheze la bunul mers al lucrurilor, dacă nu-i iese profit la afacerea asta, dar găseşte imediat timp şi disponibilitate la efort dacă e ceva de câştigat. Instituţiile publice nu se implică dacă şeful pus politic nu primeşte ordin de la preşedintele organizaţiei de partid. Am ajuns, printr-o ironică întorsătură a sorţii, într-o situaţie chiar mai ciudată decât cea de dinainte de ’89.
Atunci, cel puţin, toată lumea ştia că partidul e în toate şi că ordinele vin de acolo. Acum, deciziile privind soarta unei comunităţi, a unor oameni, depind, de foarte multe ori, de bunul plac al unuia şi al altuia, ajuns Dumnezeu ştie cum într-o funcţie din care, de regulă, uită să mai plece când îi vine timpul. Şi, din păcate, ne-am resemnat aproape toţi, ne-am împăcat cumva cu situaţia, nu mai spune nimeni nimic, nu mai protestează nimeni, parcă am amorţit. Înjurăm în gând sau pe la colţuri, dar nu spunem lucrurilor pe nume şi căutăm, ca să ne fie mai uşor, să scurtăm drumul hârtiilor prin sisteme, găsind o portiţă, o rudă, un prieten.
Aşa cum, pe vremuri, mâncam carne scoasă pe sub fuste, din abatoare, de către vreo cunoştinţă sau rudă care avea norocul să lucreze acolo, facem acum apel la câte cineva pentru adeverinţe, certificate, dovezi şi alte hârtii la obţinerea cărora, teoretic, avem dreptul şi fără intervenţii. Nici măcar nu ne trece prin cap că, dacă ne-am implica să schimbăm ceva, dacă am insista ca lucrurile să se petreacă normal, legal şi la timp, poate că nouă nu ne-ar fi mai uşor imediat, dar, mâine, le-ar fi mai uşor copiilor noştri.
Şi nu ar mai ajunge, de sărbători, oamenii cu probleme de sănătate să fie la mila publică, nu ar mai trebui să ne chinuim minţile cum să strângem sume imense pentru vindecarea unui copil, nu am mai fi atât de săraci şi atât de singuri. Puţină implicare de la fiecare, asta îmi doresc eu sub brad, de Crăciun. Şi să ajung, peste câţiva ani, să pot scrie un editorial relaxat, despre felurile de mâncare de pe masa de Crăciun şi noutăţile în materie de moşi căţărători pe balcoane. Până atunci, vă doresc sănătate şi linişte, timp să reflectaţi şi să luaţi decizii. Ar trebui să ne schimbăm viitorul, cât încă mai avem prezent.
