Evenimentele ultimelor zile au demonstrat încă o dată – dacă mai era nevoie – că singura procedură valabilă din România este aceea că… nu avem nici un fel de procedură. Vorbesc, mai exact, despre un plan strict de măsuri clare care ar trebui să se aplice în orice situaţie, fie că este vorba despre o explozie provocată de o scurgere de gaze dintr-o conductă, fie că vorbim despre spargerea podului de gheaţă de pe Dunăre sau despre recuperarea de la arhivele unei instituţii de stat a unei simple hârtii.
Din nefericire – căci lipsa procedurilor poate conduce la morţi sau răniţi, ori la pierderea bunurilor materiale – sistemul nostru pur şi simplu este incompatibil cu procedura. Spuneţi-i cum vreţi, că suntem „gintă latină”, că ne plictisim repede, că nu ne plac automatismele, că-i urâm pe nemţi şi schemele lor clare de lucru (deşi tare ne place să ne autovictimizăm făcând comparaţie cu calitatea vieţii de acolo!), dar noi nu reuşim vreodată să respectăm procedura.
Ştiu că s-a scris mult despre tragedia de la Sighetu Marmaţiei – de la relatarea cazului, până la „ecourile” mediatice care au transformat, în două zile, fiecare locatar în detector de gaze! – dar este evident că, dacă s-ar fi respectat o procedură de intervenţie, cel puţin al doilea grup de victime de la cea de-a doua explozie nu ar mai fi existat. Degeaba, însă! La noi, chiar dacă procedura de intervenţie este trecută, undeva, pe hârtie, nimeni nu o respectă şi cu atât mai mult nu o aplică atunci când este cazul. Căci, la noi în România fiecare persoană în sine reprezintă (sau şi-ar dori) o excepţie de la regulă…
Lipsa de procedură însă ne dă ţara peste cap în multe alte domenii. Nu vreau să pic în pericolul lamentărilor exagerate privind inundaţiile pe care autorităţile şi/sau televiziunile le anunţă a fi de dimensiunea zăpezilor ca în ’54 ale lui Igaş, dar totuşi! Inundaţii au fost în ţara asta de ani şi ani de zile şi de fiecare dată am supravieţuit măcar ca naţiune, nu ne-au ras valurile de nămol de pe harta Europei (geografic vorbind, că economic sau social e altă poveste….). La fel cu sloiurile de pe Dunăre: evident că au curs şi acum 20 de ani, şi acum 50 de ani. Pe de altă parte, pe vremuri existau mult mai multe nave care să spargă gheaţa decât cele câteva, vechi şi vai de capul lor care circulă astăzi semi-ilegal, cu dispensă de la Guvern, cum este cazul Perseusului, care, de drept, nu ar mai trebui să plutească de ceva ani.
Însă chiar şi aşa, în condiţiile în care flota nu mai este cea de acum 20-30 de ani, este inadmisibil să stai tu, prefect, înconjurat de 30 de şefi de instituţii publice cu putere şi operatori şi să te întrebi, retoric, ce este de făcut şi cine ar trebui să îşi asume răspunderea pentru măsurile luate! De parcă nu am avea Inspectorat pentru Situaţii de Urgenţă, comitet pentru situaţii de urgenţă şi şef al acestui comitet care să dea sarcini clare fiecăruia! O astfel de situaţie jenantă s-a petrecut, ieri, la Prefectură, unde s-a văzut clar ce înseamnă lipsa unei proceduri. Ori poate că om avea procedură, dar nu avem şef care să o aplice!… Să stai şi să te cerţi, întrebându-te ce să faci pentru rezolvarea unor situaţii care, repet, nu sunt nişte premiere este dovada clară că de fiecare dată s-a acţionat… după ureche.
Din păcate, lipsa de procedură are rădăcini vechi; dacă nici măcar Guvernul României nu poate avea un plan de dezvoltare pe termen lung – de 10 –20 de ani – ci îl schimbă (în cel mai bun caz) la fiecare patru ani, ce să ne mai mirăm? Atât timp cât în România sunt mai mulţi cei care demolează decât cei care construiesc, atât timp cât se conduce după principiul „planul meu este mai bun pentru că este al meu” nu ar trebui să ne mai mirăm că în fiecare zi vine Apocalipsa zăpezilor, inundaţiilor, sloiurilor, caniculei, secetei, ploilor etc.
