Şi noi, oraşul care a ridicat, primul din ţară, o statuie lui Eminescu (Chiar or fi fost altfel de oameni? Că doar aveau şi aceia promisiuni electorale de lepădat…) comemorăm în aceste zile un veac de la stingerea lui I.L. Caragiale. Cel care a inventat… întunericul în sălile de spectacol, unde (ca şi acum cu telefoanele mobile) respectul pentru actori, montare şi piesă lăsa de dorit, din moment ce, la lumină, puteai saluta cunoştinţe, conversa, flirta şi chiar mânca subţire… Pe 9 iunie 1912, chiar în anul jubileului său la care n-a vrut sau n-a putut să participe, dimineaţa târziu, maestrul era găsit cu ochii deschişi în iatacul casei sale din Berlin – aşa povesteşte, martoră, Cella Delavrancea. După câţiva ani în care confortul occidental nu-i oferise decât linişte, nu şi inspiraţia românească, lucrase probabil noaptea la o piesă pe care n-avea să o sfârşească: continuarea, peste decenii, a acţiunii din “O noapte furtunoasă” şi a celei din “Scrisoarea pierdută”? Sau îl chinuia ideea acelei drame în versuri despre viaţa Didonei, din vechea Cartagină? Un nou început, după ce drama “Anca” (varianta germană a “Năpastei”) căzuse la Berlin?… M-am întrebat însă cum s-o fi simţit Caragiale la Galaţi. Căci a conferenţiat aici, însă nu s-au păstrat, în două războaie, gazeta care să ne relateze cum a fost. Să fi fost vorba într-o schiţă despre Piaţa Independenţei din Galaţi, unde politicienii noştri “pupat toţi”? Dar de ce n-o fi acceptat Caragiale să fie deputat de Covurlui, în Colegiul II de Cameră? Dorise în Parlament! Însă ar fi însemnat să părăsească confortul, ordinea, Berlinul civilizat în care, cam ipohondru fiind, se refugiase de mizerii şi molime. Şi e drept: îi muriseră, de rujeolă, mezinele! La Biblioteca “V. A. Urechia”, volumul “I.L. CARAGIALE/ SCRISORI ŞI ACTE”, ediţie îngrijită şi adnotată de Şerban Cioculescu conţine şi o scrisoare din Berlin, datată 20 ianuarie 1911, către un “intelectual independent”, anonim, din Galaţi: “Preastimatul meu domn,/ Propunerea d-voastră atât de graţioasă este o nespusă onoare – o onoare însă pe care trebuie să o declin; căci eu nu fac de capul meu; eu sunt membru nestrămutat al partidului conservator-democrat, şi, ca unul atare nu-mi este, fără ordin categoric al forului nostru competent, permis nici un pas politic, mai cu seamă în împrejurări turburi cum sunt cele de astăzi. (…)” Ca şi acum… Cioculescu crede că maestrul îi plătea astfel o poliţă şefului de partid, Take Ionescu, care nu îl pusese pe listă când îl rugase? În scrisoare, nenea Iancu cere dulceag gălăţenilor – „dacă aş avea atâta trecere pe lângă dv.” (un fel de… „Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul”) – să dea voturile listei de partid. Supărat pe Guvern, autorul veselelor schiţe scria deznădăjduit, din Berlin, fiului său Mateiu, după răscoala din 1907: „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie.(…) Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire.” El ar fi fost un deputat bun? Cu berăriile a dat chix, iar cu politica, primise ca răsplată doar un post bunişor la stat, repede redus la criză…
Caragalaţi, mon cher! Scris de Victor Cilincă
Mai multe din această categorie:
