Casa Regală a României va marca astăzi cei 85 de ani de la stingerea lui Ferdinand Întregitorul, singurul rege al României (cu adevărat) Mari. Simbol de aur pe Istorie! În timp ce unii îşi caută „tătuci”, preşedinţi-jucători, sunt români care mai visează azi să regăsească în regalitate salvarea, garanţia, ca prin alte state europene, a stabilităţii. În fond, rege sau preşedinte, cât nu dictează guvernului, ci onorează imaginea ţării, fie primit! Dincolo de dispute, să învăţăm însă ca să admirăm trecutul! Cine n-ar vrea să afle că a avut un bunic logofăt, conte sau domnitor? Ce, aruncăm la gunoi pe un Ştefan, cel „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, doar pentru că trăim în republică?! Datorăm admiraţie întemeierilor grele ale regilor care ne-au modernizat ţara! Ferdinand, de exemplu, după un război devastator, câştigat cu enorme sacrificii, a împroprietărit ţăranii! E drept, creând prea mici economii sărace, fără utilaje, sărăcind clasa latifundiarilor care a alimentat ulterior mişcarea legionară.
Regalitatea noastră de import a fost primită la început cu neîncredere. Cuza, un fel de Băsescu, care dizolvase în forţă Parlamentul şi condusese la sfârşit prea autoritar, a fost multă vreme deplâns de partizanii săi gălăţeni. Iar prinţul Carol, principe străin, a fost primit la început cu răceală, instituirea Domeniilor Coroanei şi rentei pentru regina Elisabeta, patroana Artei, au stârnit aprige dihonii, chiar şi atacurile unui Eminescu. Scandalul internaţional al Afacerii Strousberg (după ce era să i se impute lui Cuza neregulile concesiunii construcţiei căii ferate Bucureşti – Giurgiu, cu confiscarea averii fostului domnitor), un fel de Bechtel al epocii, care a păgubit micii acţionari din Europa, l-a făcut pe Carol să-şi dorească chiar demisia! Succesul din Războiul de Neatârnare la ´77, reformele administrative de tip german, cucerirea Bulgariei belicoase, cu preluarea Cadrilaterului, seriozitatea, cumpătarea, l-au făcut iubit pe rege. Mort de inimă rea pentru că în Consiliul de Coroană, dominat de liberali, a fost sprijinită intrarea în Primul Război Mondial împotriva Germaniei, regele având sânge german, Carol I a fost urmat la tron de nepotul său, Ferdinand, şi el de sânge german, fiu al infantei de Portugalia. Ridiculizat, antipatizat la început, acest om interiorizat, de o cultură uriaşă, căruia guvernul şi anturajul i-au interzis până şi dragostea pentru culta şi diplomata Elena Văcărescu, a fost îndrăgit apoi pentru impecabila atitudine de pe front, unde a riscat să meargă în prima linie, dar a fost mereu umbrit în aura sa de strălucirea reginei Maria. Pe lângă voinţa guvernului liberal de a nu lupta alături de nemţii puternici, care abia îi înfrânseseră în 1870 pe francezi, trebuie să fi contat şi voinţa puternicii regine, „Soacra Balcanilor”, cea care, principesă de Edimburg şi mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, scria în jurnal că nu va intra niciodată în luptă împotriva alor săi (sic!), englezii. Colosala simpatie de care se bucura regina peste hotare (la Paris o primeau cu onoruri şi o ridicau în extaz pe umeri… cu tot cu automobil!) obţinea după război ce nu putuse diplomaţia noastră: recunoaşterea regatului. N-am să mai vorbesc despre strălucitorul, inovatorul, dar şi coruptul, comanditarul de asasinate şi premergătorul lui Ceauşescu în omagii pe stadioane Carol al II-lea, nici despre „prizonierul” regal al tancurilor sovietice şi exilatul rege Mihai. Dar totul este poveste interesantă, speranţă, trudă, magie de poveste, într-o istorie regală de roman sau de film.
