Duminică suntem chemaţi la vot de unii şi trimişi acasă de alţii. Ar fi bine să arătăm responsabilitate, nu pentru străinătate, pentru noi: avem dreptul la vot! Ideal ar fi să-l exercităm întotdeauna dacă şi ştim că ştim ce vrem! Sigur, este greu să înţelegi ceva din furia aceasta care topeşte strada, ecranele televizoarelor, în special! Pe rând, când unii, când alţii par să aibă mai multă dreptate, e multă scârbă şi tristeţe în ce vedem! Dar când mama bea şi tata te bate, fugi de acasă, rabzi sau iei atitudine. Când… „stăpânirea” bea sau te bate, unde fugi?! Unii deja au plecat „afară”, alţii vor vota sau nu.
Mulţi mă întreabă cu cine „ţin”, dacă votez „pe ăia” sau „pe ăla”. Dar nu suntem la alegeri parlamentare, fraţilor! Şi nu m-am gândit la numele şi la faptele, bune, rele sau strigătoare la cer ale unuia sau altuia dintre „jucătorii” care tot încearcă să mă convingă să votez sau nu şi cum să votez, cât la în ce fel de regim aş vrea să trăiesc. L-am apucat pe cel comunist - vâzând şi nedreptăţile actuale, unii îl regretă. Alţii vorbesc despre Vlad Ţepeş, un domnitor - deci nu din vremuri democratice - autoritar, puţin nebun, după Iorga cel puţin, sub care însă nu se fura. Pe de o parte, vrem libertăţi cât mai mari, pe de altă parte, aşteptăm de la unul singur să inspire, să promoveze şi să promulge legi, cam cum se întâmplă şi prin consiliile locale şi judeţene. Nu poţi fi şi pe cal şi sub cal! Ca şi Sahara Spaniolă, Haiti, dar şi unele ţări europene, trăim într-o republică semiprezidenţială, unde preşedintele ales de populaţie şi nu de Parlament are ceva autoritate şi numeşte un guvern, la noi mai mult al ordonanţelor de urgenţă, sau chiar… îl conduce! În vremurile acestea, nu mai este clar cine pe cine comandă, cine pe cine trebuie să dirijeze! Dar ce (deci nu întreb „cine”?) ni s-ar potrivi? Preşedintele suprapotent sau cel doar reprezentativ? Parlamentul puternic, o ţară condusă de un premier sau de un cancelar? La câte schimbări s-au încercat în Constituţie, tot nu este clar cine este şeful. De fapt, asta încercăm să votăm, şi aceasta doar ca (eventual) punct de plecare, duminică.
Gândurile cu care vom merge la vot, şi unii şi alţii, sunt, sper, la fel de bune. Dar, după cum se pune, tocmai „drumul spre Iad este pavat cu bune intenţii!” Mă gândesc unde-au ajuns românii şi altădată, nu în comunism, unde ne-au târât sovieticii, ci în dictatura regală, consfinţită printr-un referendum! Pe 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea decide instaurarea regimul autoritar, „agreat de majoritatea politicienilor, ca singura cale de a bara drumul spre putere [prin alegeri] al legionarilor” (scrie Silviu Jivănescu în „Bucureştiul interbelic - 1935”, Editura Tritonic, 2009). Pe 24 februarie, referendumul aprobă noua Constituţie cu 99,87 la sută voturi „pentru”. Pe 30 martie, regele dizolvă partidele politice. Pe 24 mai se reintroduce pedeapsa cu moartea, înfiinţarea partidului unic etc. etc. etc.. Un vot emoţional, un rezultat dezastruos! Duminică, să ne gândim de două ori „ce”!
