Recunosc, am fost pătimaş! În decembrie 1989, atunci când Silviu Brucan anunţa, printre dinţi, că România mai are nevoie de vreo 20 de ani pentru a-şi construi cu adevărat democraţia, am explodat de furie. Dacă ar fi existat internet (conceptul fusese inventat deja, însă în ţara noastră nu ajunsese), cu siguranţă că aş fi postat comentarii furibunde, în care l-aş fi înjurat pe „dinozaurul comunist” care nu înţelege că – bla,bla,bla! – forţa poporului poate muta munţii în locul mărilor şi mările în locul munţilor.
Între timp, însă, pe măsură că profeţia profesorului Brucan a devenit (timpul nu iartă!) prognoză realistă şi apoi certitudine, furia mi s-a domolit. Patima mi s-a stins în vreme ce eram prizonier al „meandrelor concretului”, cuponar „investitor” în fabrici din care mai exista doar gardul, contabil de conjunctură al ouălor de Cornu, admirator din umbră al mătuşii Tamara, turist străin în Ţinutul Secuiesc, dulgher al unui pod de flori care a rămas doar o piesă oarecare în ierbarul istoriei triste…
O încercare de inventariere a faptelor clasei politice care a guvernat ţara în ultimii 23 de ani nu poate decât să dea dreptate tuturor celor care spun că suntem incapabili, ca popor, să ne gestionăm libertatea. Suntem – din nenorocire – doar o adunătură. Cei mai mulţi îndură ca boul în jug, alţii – foarte puţini – trag sforile şi foloasele, iar o mică parte – paiaţe mânate din aţe - au ajuns să se certe cu ecoul prin pieţe. Că e „sus!” sau că e „jos!” e totuna, căci sunt la modă forma fără fond şi patriotismul cu indemnizaţie. Istoria este repetabilă şi de multe ori absurdă. „România are nevoie de un stăpân!”, urlau din toţi rărunchii aceiaşi indivizi care, nu cu multă vreme înainte, vomaseră una dintre cele nesimţite lozinci din istoria neamului: „Afară, afară, cu regele din ţară!” „Poporul îl dă jos pe chiorul!” scandează acum aceiaşi oameni care ne asasinau timpanele cu „Băse, pentru noi, arde-i pe ciocoi!”
Clasa politică românească – şleampătă moral, mincinoasă, subversivă, trădătoare, răzbunătoare, coruptă - a reuşit să facă praf toate valorile la care speram, în decembrie 1989, să accedem. Pe vremea comuniştilor erau două Românii: una a activiştilor îmbuibaţi şi o alta a românilor umiliţi şi flămânzi. Între timp am „progresat”. Avem trei Românii! Cea a românilor umiliţi şi flămânzi a rămas aceeaşi, cum o ştiţi. Însă România burtă-verzilor s-a divizat în două hoarde simbiotice, care călăresc prostimea mai abitir decât o făceau comuniştii. Căci şleahta activiştilor de partid este acum dublată de marea bandă a „oamenilor de succes”. Am văzut o mostră sâmbătă, la televizor, în transmisiunea directă de la nunta fetei unui bulibaşă din Banat.
Aş putea spune, deşi sunt cinic, că ne merităm soarta. Prima noastră reacţie de după ieşirea din gulagul comunist a fost să-l alungăm cu pietre pe Mihai I. În acelaşi timp am construit tronuri de aur pentru inşi ca Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu. „Semizei” de conjunctură care au fost, de fapt, doar nişte „tătuci” de inspiraţie stalinistă. De aceea, mă rog la bunul Dumnezeu pentru sănătate, pentru ploaie şi pentru ca să ne scape cumva, fie şi printr-un cataclism biblic, de politicienii aburcaţi în fruntea ţării. Doamne ajută!
