Doar proştii se pricep la tot

Scris de Anca Spânu

Marți, 21 August 2012 00:00

Din categoria lucruri care mă enervează, poate pe primul loc se situează talentul cel mai de seamă al românului mediocru: acela de a crede că se pricepe la orice. Nu există domeniu, specializare, meserie pe care românul să nu creadă c-o poate face. Şi nu oricum, ci mai bine decât titularul. Stau mărturie nenumăratele cazuri de lipeli grosolane de prin gospodărie atunci când avem impresia că suntem instalatori mai buni decât instalatorii, electricieni mai buni decât electricienii sau spălători de covoare mai buni decât cei care s-au specializat pe treaba asta. Să fim sinceri, de câte ori nu ne-am lipit vreo încălţare cu super glue, pentru a constata apoi c-am stricat-o definitiv, fiindcă treaba pentru care i-am fi plătit cizmarului e mult mai elaborată de fapt. Există, în orice profesie, trucuri şi secrete pe care ţi le însuşeşti în ani de experienţă. Există, fără îndoială, şi talent, inspiraţie, instincte bune, fără de care putem fi poate nişte angajaţi conştiincioşi, nişte meseriaşi rezonabil de buni, dar nu vom excela niciodată. Însă talentul, indiferent în ce domeniu, este o condiţie necesară pentru performanţă, nu însă şi una suficientă. Putem să ne uităm trei decenii la competiţiile de gimnastică, asta nu ne va face mai buni decât sportivii sau mai atenţi şi mai capabili de a sesiza greşelile decât arbitrii. Putem, desigur, să citim cu plăcere cărţi, dar asta nu ne va transforma în scriitori. Decât în unii mediocri, poate. Nu e suficient să ai impresia că ştii, ca să ştii cu adevărat. De fapt, orice om înţelept ştie că e reală vechea zicală: cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii de fapt. La noi, lucrurile sunt cu fundul în sus: boboci abia intraţi în politică vor să facă regulile gânsacilor cu experienţă, se bate monedă pe întinerirea personalului din administraţie (sunt tânără eu însămi, dar nu mi se pare că tinereţea în sine este un atu, dacă nu e însoţită şi de ceva experienţă sau măcar de o dorinţă vizibilă de a învăţa) fără să se ţină cont că, de fapt, pentru unele posturi e chiar indicat să fi trecut prin 20 de ani de administraţie post revoluţionară. Ah, şi uitam, toată lumea crede că ar putea fi jurnalist. Simpla alăturare nefericită cu profesia asta a unor fătuci care n-ar recunoaşte elementele constitutive ale ştirii nici dacă le-ar lovi în frunte nu justifică atitudinea pe care o au unii şi alţii vizavi de meseria pe care o practic. Şi dacă altădată n-am fost destul de clară, o fac acum: nu toată lumea poate fi jurnalist. După cum nu toată lumea poate fi pilot de avion. Nu poţi să faci din rahat, bici, spune o veche mostră de înţelepciune populară. Nu poţi nici dacă îl duci la facultate. De aceea există, pentru mai toate profesiile care se respectă, un timp de învăţare, de ucenicie. Nici medic primar nu se ajunge direct de la examenul de licenţă, nici avocat nu poţi fi fără un stagiu minim - şi mi se pare strigător la cer că poţi deveni magistrat doar prin examen, fără experienţă minimă obligatorie! - nici contabil şi lista poate continua. E atât de enervantă pretenţia unora că se pricep la tot, că nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Păi, doamnelor şi domnilor, dacă n-ar fi nevoie de ştiinţă de carte şi de cunoaşterea meşteşugului, am fi cu toţii policalificaţi din start şi atotcunoscători. Sau am fi cu toţii proşti, că numai un prost crede că le ştie pe toate.