Orice fiinţă lăsată de la bunul Dumnezeu - deci chiar şi „zoon politikon”! - are o menire pe pământ. Nimic nu-i întâmplător, totul are un rost în acest uriaş mecanism numit Univers, iar în 99,99% din situaţii existenţa fiinţei este presetată. Adică se încadrează în acea matrice pe care pragmatica lume anglofonă a ordonat-o în zona lui „it must be done” („trebuie făcut”), iar mult mai poeticul locuitor al spaţiului mioritic a rezumat-o sub expresia „aşa e dat”.
Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”, descrie cred cel mai plastic legătura dintre fiinţă şi rostul existenţei sale - „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…” - iar optica povestitorului moldav poate fi lesne extinsă la dimensiunea societăţii actuale.
Prima legătură care îmi vine în minte - vreau, nu vreau - e cu administrarea ţării: dacă-i cârmuitor, să cârmuiască; dacă-i politician, să facă politică. Uşor a spune, greu a face! Nu pot să nu constat că, din păcate, aceste două concepte tare-s amestecate. Politicienii - meşteri în dat din gură - se bagă des şi fără rost în cârmuirea treburilor publice, în vreme ce "profesioniştii" administraţiei fac politică „la greu”, în loc să caute soluţii viabile.
În opinia mea, poate lejer naivă, rolul politicienilor este acum prea amplu. Ei ar trebui doar să stabilească, prin dezbatere publică, setul de principii generale după care funcţionează societatea. Apoi să se preocupe de perfecţionarea acestor reguli, astfel încât voinţa majorităţii populaţiei să se reflecte în ele. Însă aplicarea regulilor nu trebuie să fie în mâna politicienilor, ci e obligatoriu să revină în sarcina unor profesionişti în managementul afacerilor publice.
Dacă separăm în mod real, nu doar teoretic, cele două aspecte ale guvernării, atunci mita electorală îşi pierde miza. Politicienii nu mai au ce promite, pentru că nu au ce să dea, iar clasa politică se va descotorosi uşor-uşor de cei ajunşi acolo pentru înavuţire. În locul acestora vor ajunge - sper! - oameni cu spirit civic profund, care sunt dispuşi să facă mai mult pentru alţii decât pentru ei înşişi. Ştiu, sună puţin ca-n „Vieţile sfinţilor” sau ca în „Utopia” lui Thomas Morus, dar este în perfectă concordanţă cu principiul separaţiei puterilor într-un stat de drept.
De-abia făcută această delimitare putem discuta apoi de cel de-al treilea concept „it must be done”: dacă-i om de afaceri, să producă bunăstare. Adică, în „traducere” liberă, firmele trebuie aduse la standardul de componente funcţionale ale macroeconomiei. În acest moment, din nenorocire, foarte multe societăţi comerciale sunt doar instrumente de "şmen". Nu aduc plusvaloare, nu aduc locuri de muncă, nu generează bunăstare.
Recent, un om de afaceri mă întreba, oarecum meditativ, de ce ne tot entuziasmăm noi, jurnaliştii, de faptul că o firmă produce profit şi locuri de muncă. „E ca şi cum te-ai mira că păsările zboară sau că peştii înoată”, şi-a clarificat el nedumerirea.
Şi-atunci revin la Creangă. Avea dreptate: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…”. Acest adevăr simplu, valabil şi pentru politicieni, şi pentru cârmuitori, dar şi pentru patroni, poate fi soluţia ieşirii din criză. Totul e ca fiecare să facă - onest! - ceea ce se pricepe să facă.
