Pune un şofer faţă în faţă cu un pieton şi sugerează-le să discute politicos, despre cum se circulă pe străzile din Galaţi. Imposibil.
Sau adu faţă în faţă un angajat de la o firmă de salubritate şi o doamnă bine care are impresia că dacă a aruncat gunoiul pe fereastră, să se hrănească şi câinii, săracii!, şi-a făcut, pe lângă datoria de gospodină şi pe cea de iubitor de animale. Poţi?
Fă să se oprească din ceartă un cetăţean (care este plimbat de săptămâni întregi de la un ghişeu la altul) cu funcţionarul respectiv. Este aproape o misiune sinucigaşă.
Încearcă să găseşti noima când un bărbat cu patru copii ţipă că va fi evacuat în stradă, iar un primar spune că nu are soluţii, pentru că Guvernul nu îi dă bani.
Iar astfel de exemple pot continua. Problema este că nu de situaţii de acest gen ducem noi lipsă, ci de rezolvarea lor.
Lumea ar putea fi înclinată să creadă că cearta, în astfel de cazuri, porneşte de la lipsa de bun simţ a interlocutorilor şi că, mai apoi, se continuă cu dreptatea fiecăruia dintre ei. Pentru că dreptate are şi pietonul care aproape riscă să fie călcat pe zebră (şi uneori chiar se întâmplă asta), dar şi şoferul care, adesea, trebuie să facă slalom printre pietonii care pur şi simplu se aruncă în faţa maşinilor, traversând prin locuri nepermise, doar aşa, pentru că se grăbesc.
Cum dreptate are şi omul care va ajunge în stradă, cu patru copii după el, dar şi primarul care nu are fonduri suficiente pentru câte astfel de drame se petrec în oraş. Fiecare are dreptatea lui şi asta nu se poate contesta.
Rău este atunci când arbitrul, judecătorul sau cum vreţi dumneavoastră să îi spuneţi lipseşte cu desăvârşire. Pentru că poate pietonul să justifice orice, însă, dacă poliţistul l-ar amenda ori de câte ori îl vede că traversează alandala, atunci poate că nu ar mai trece, sinucigaş, de pe o parte pe alta a străzii. Ori dacă, de pildă, maşina de poliţie văzută deunăzi la stop, pe lângă care a trecut ca glonţul, pe roşu, un „merţan de şmecher”, ar fi întors şi s-ar fi luat după conducătorul respectiv, la fel, am fi avut parte de rezolvarea unei probleme.
Un alt caz, altă măsură… lipsă: da, angajaţii de la salubritate ne „parfumează” cu praf gros în fiecare dimineaţă, măturând, sau ne trezesc înainte de 7.00 trântind ghenele de gunoi şi da, cetăţenii care aruncă mizeria oriunde altundeva decât la container sunt de condamnat.
Însă dacă, de pildă, primăria ar catadicsi să realizeze că suntem în UE, acolo unde străzile se mătură (desigur, cu utilaje specializate, care mai şi spală!) noaptea, sau dacă, de exemplu, poliţiştii comunitari ar pândi (că nu trebuie să piardă mult timp!) de la ce fereastră se aruncă gunoiul, după care ar merge la respectivul apartament şi ar amenda serios, astfel de probleme nu am mai avea. În astfel de cazuri, buna creştere nu are de ce să fie invocată.
Pentru că într-o societate ca a noastră, buna creştere nu se face cu seminarii sau „acţiuni tematice” (organizate rar, doar pentru imagine), ci cu amenzi şi sancţiuni. Însă stai şi te întrebi: dacă toţi şi-ar face datoria şi i-ar „disciplina” pe cetăţeni cu amenzi, cine ar mai sta prin birouri, să numere câte zile mai sunt până la schimbarea sau, după caz, numirea în funcţie?
