Decembrie are pentru români un dublu sens. Reîntoarcerea la punctul zero al civilizaţiei, retrăirea ritualică a naşterii lui Iisus Hristos, dar şi ieşirea dintr-un regim politic care nu şi-a dorit decât distrugerea eului şi uniformizarea totală. Primul sens aduce după sine şi cu sine, conceptual vorbind, bunătatea. Toţi vorbim în perioada asta de un aşa-zis spirit al Crăciunului, care presupune, în sens larg, căldură umană.
Teoretic, de aici şi până la ritual gol şi SMS-uri tipizate, având zeci de rânduri, pare să fie drum lung. Practic, însă, drumul este ridicol de scurt. Toţi suntem invadaţi, pe e-mail-uri, pe site-urile de socializare, pe telefoanele mobile, de mesaje standardizate care mimează urările călduroase. De cele mai multe ori, aceste mesaje sunt trimise în grup, la câte 10-20, poate 30-40 de persoane. Observ că până şi căldura umană a devenit produs de serie şi se livrează vrac. La metru cub. La tonă. Cum poate fi autentic, personal, ceva dat la grămadă? Dar, mai ales, cum poţi avea aceleaşi sentimente, la aceeaşi intensitate, pentru toate acele zeci de persoane cărora le trimiţi mesajul?
Înţeleg că e în spiritul Crăciunului să ne urăm unii altora cele mai frumoase gânduri. Însă nu e concurs de SMS-uri cât mai îmbârligate, siropoase, lungi. Mesajele de sărbători au dobândit caracter de epidemie de pseudoestetisme. Toată lumea e atât de preocupată de cum scrie, ce şi câte cuvinte foloseşte, încât nu mai trimite către destinatar niciun fel de gând frumos, profund, ci doar un ghem de vorbe. Forme fără fond. Sintagme sforăitoare cu caracter mai curând onomatopeic decât personal.
Noi, românii, am rămas un popor rural. Suntem dominaţi de instictul culegătorului: adună cât mai mult când găseşti! Încă nu suntem orăşeni după standardele vestice. Altfel nu-mi explic de ce, de Sărbători, ne dăm de ceasul morţii să facem zeci de feluri de mâncare şi în cantităţi pantagruelice. Cu mult peste cât ne trebuie. Facem mâncare şi mâncăm de parcă ne-ar lua cineva de la gură. Şi bem la fel. Ne bântuie teama de sărăcie. Şi fudulia. „Lasă să fie, lasă să vadă, dacă vine cineva la noi, că avem ce mânca”. Poate că ni se trage şi din perioada comunistă, când verbul "a avea" era prohibit.
Ciudat este că, ocupaţi cu SMS-urile, mailurile, sarmalele, fripturile şi altele asemenea, am uitat complet de ce facem toate astea. Am uitat că s-a născut Hristos. E drept, unii se mai duc şi la Biserică, însă tot în urma unui impuls produs de forma fără fond. Simplă prezenţă fizică. Poate şi-o bârfă mică. Nimic altfel decât pe Facebook.
Ne-am obişnuit să fim superficiali. Şi naivi. Cred că de aceea am şi permis regimului comunist să ne încalece. Am fost batjocoriţi în puşcării precum cea din Piteşti, dar încă mai avem melancolii comuniste. Pentru cei care nu ştiu, precizez că "Experimentul Piteşti" a avut loc între 1949 şi 1952. Cei închişi acolo au fost obligaţi să inventeze orori, să se dezică de părinţi, de prieteni, să mănânce fecale şi să se închine la un falus în ajunul Crăciunului. Să se dezumanizeze.
Dacă scoatem din ecuaţia grotescul şi analizăm doar efectul moral, între Experimentul Piteşti şi Experimentul mesaje de Crăciun la vrac nu există diferenţe fundamentale. În ambele situaţii, logica este un accesoriu oarecare al unor ritualuri inutile.
