Shakespeare depinde de cât porumb se face, scria cândva – corect! – Adrian Păunescu într-un poem. Într-adevăr, când ai atâtea griji pentru mâine, poţi să fii astăzi senin? Dar uite că, senin sau ploaie, cu porumb românesc sau făină importată de la unguri, trăim cu nevoia de a ne încărca bateriile, oricât de rău am duce-o sau am crede că o ducem… Nevoia de a uita de clipa neagră şi a ne încărca pozitiv nu înseamnă însă, aşa cum s-a tot acreditat ideea printre producătorii, manelişti culturali, de… halva televizată, că trebuie să ne uităm la d-alde, vă rog să mă scuzaţi (titlul acesta ar trebui interzis, e obscen!) „În puii mei”!
Poţi să te încarci pozitiv la balet, şi la folk, şi la o piesă de Cehov, şi la o comedie clasică, şi la un musical contemporan decent, nu e nevoie de sex pe scenă sau de trupe de scandal în turneu. Dacă nu reuşim să fim geniali, să fim măcar „meseriaşi” atunci când oferim ceva publicului! Iată, observasem deja cu bucurie că se joacă „Take, Ianke şi Cadâr”, comedie romantică, tandră (ei, nu-i Shakespeare, bre!), cu casa plină. Sâmbătă, din nou, la o comedie anunţat fără şmecherii regizorale ieftine, publicul s-a bulucit: deşi plouase înainte şi mă gândeam că mulţi vor renunţa, a fost coadă la casa de bilete, iar în sală a trebuit să se pună şi scaune portabile, ca-n vremurile bune! Başca, am aflat că, lucru extrem de rar în teatre, şi la repetiţia generală, unde publicul nu calcă, s-a dus vestea şi sala a fost plină, ca într-o reprezentaţie normală… Deci, de ce să ne plângem că publicul nu ar veni, dacă îi dăm spectacole pe gustul său şi nu de prost-gust? Gardurile Galaţiului sunt pline de afişe pentru concerte pentru gusturile cele mai speciale. Nici n-ai timp să te duci la atâtea!
Un coleg din presa vizuală îmi zicea nu demult că „Galaţiul este o stepă culturală”. De curând, mă întreba însă dacă la Galaţi… sunt mulţi scriitori. Păi, sunt! Şi aici e un spectacol, lumea (cititori, scriitori, începători) vine cam la toate întâlnirile scriitoriceşti în ultima vreme. La Salonul literar Axis libri, de pildă, o cunoscută poetă venită de la Bucureşti, Aura Christi, redactor-şef la „Contemporanul. Ideea europeană”, vorbea cu plăcere şi parcă… cu puţină invidie despre Hortensia Papadat Bengescu a noastră: o romancieră naţională puternică! Noi însă, concentraţi pe sărăcia noastră, în loc să ne exploatăm bogăţia, atâta câtă e, o ţinem exilată doar la casa memorială din Iveşti, nu-i dăm… buletin de judeţ, să-i creăm un punct de documentare – dacă nu casă memorială, măcar un… raft memorial într-un loc vizitabil - să ne mândrim cu ea, cu Holban, cu Jean Bart, cu atâţia alţii… Multe bogăţii ale noastre stau încă ascunse. Nu avem un muzeu al Marinei, un muzeu al Şantierului Naval, chiar unul al siderurgiei - să vedeţi ce minunăţii au făcut nemţii cu minele şi fabricile dezafectate din Regiunea Ruhr! Avem însă cel puţin un castru roman încă îngropat în pământ şi în Istorie şi un Val al lui Traian – de fapt al împăratului Hadrian - care se continuă până în vechea Britanie, unde englezii de azi l-au pus în valoare. Valul nostru, care leagă românii din România, Republica Moldova şi Ucraina, este în atenţia autorităţilor judeţene şi a Muzeului de Istorie. Sper să-l scoată din uitare, fiindcă – sunt sigur - ne-ar putea face surprize plăcute. Chiar să ne scoată din sărăcie mai ales când nu s-o face păpuşoiul.
