Este jenant să recunoaştem, dar e clar că Galaţiul a cam ajuns de râsul lumii. Din toate punctele de vedere: urbanistic, economic, social, politic. Pe bună dreptate, găina vecinului nu doar că ni se pare curcă, ci e deja ditamai curcanul. În vreme ce alţii au progresat serios, noi am rămas la orătania noastră amărâtă, moştenită - după ce a fost abuzată până la epuizare - de la alde Durbacă şi compania. Buba e că şi şansele de revenire sunt tot mai palide, căci galinaceea a chiorât de-un ochi, are un picior rupt, nu mai face ouă de câţiva ani şi e suspectă de gripă aviară.
Mă uitam recent la un reportaj despre inundaţiile de pe Dunăre. Stătea austriacul la terasă, cu cafeaua în faţă, iar la nici trei metri de el apa fluviului, cu un metru mai înaltă decât masa, era ţinută la respect de un dig mobil impresionant. Semn că austriecii sunt şi ei, aşa cum bănuiam, tot un fel de nemţi. Cam 240 de kilometri mai la vale, adică la Budapesta, ce să vezi? Şi ungurii-s la fel de nemţi, că şi ei opreau viitura tot cu scule moderne. Şi numai ce-a ajuns camera de filmat pe malul românesc al Dunării… Şoc şi groază, ca să parafrazez un tabloid de succes. Nişte amărâţi cărau cu cârca şi cu roaba vreo 300 de saci cu nisip. Şi cam atât.
Spun austriecii că înălţarea cu doi metri a digului lor se face cu o viteză de jumătate de kilometru pe oră, cu doar 6 muncitori şi o macara. De cealaltă parte, în patria Mioriţei, trebuie, pentru un dig similar, dar din saci, 500 de salahori şi 5 zile. Te ia apa şi te duce-n Deltă la această straşnică „eficienţă”.
Dar să nu ne uităm în curtea austriecilor şi ungurilor, că ne apucă ameţeala. Haideţi mai bine să privim pe-aici, prin curţile noastre. Să zicem la Cluj. Colegul Ovidiu Amălinei are în ediţia de azi o fulminantă analiză despre judeţele Galaţi şi Cluj. Totul în oglindă, spre o mai uşoară înţelegere. Articolul e alarmant, căci ni se confirmă că noi, ăştia de Galaţi, suntem praf şi pulbere. Clujul nu doar că ne bate la toate capitolele, ci pur şi simplu ne umileşte!
Dar să nu dăm frâu liber stărilor emoţionale negative şi să lăsăm cifrele să acuze. Clujul are 202.000 de salariaţi la o populaţie de 650.000 de locuitori. Peste 31 la sută dintre clujeni au, deci, unde să muncească. În acelaşi timp, la Galaţi sunt numai 109.000 de angajaţi. Raportat la numărul de locuitori ai judeţului – 507.000 – descoperim că doar 21 la sută dintre gălăţeni obţin venituri din salarii.
În vreme ce fiecare salariat din Cluj trebuie să susţină (financiar, social etc) alţi doi oameni, un angajat de la Galaţi trebui să facă acelaşi lucru pentru patru persoane. Partea şi mai tristă este că salariul mediu este, la Cluj, cu 12 la sută mai mare decât la Galaţi, motiv pentru care rezultă, în final, că nivelul de trai al gălăţenilor este cu 55 la sută mai mic decât al clujenilor. Nici mediul de afaceri nu se salvează, căci la profitul brut raportat Clujul are în faţa Galaţiului cam 18 procente. N-am reuşit să evaluez economia subterană, însă, chiar şi aşa, cifrele nu-s relevante, căci mă îndoiesc că jumătate dintre gălăţeni trăiesc din afaceri mafiote în vreme ce clujenii sunt toţi în legalitate.
Cum cârmuitorii din Ardeal şi-au făcut treaba exact în aceleaşi condiţii legale, economice şi sociale ca şi cei de la Galaţi, nu-mi rămâne decât o concluzie simplă: suntem unde suntem numai şi numai din vina celor care ne-au condus. Halal să vă fie, mişeilor!
