Cum îi creştem, aşa îi avem

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Tind să cred că sistemul de învăţământ românesc se transformă din ce în ce mai mult într-o formă lipsită de fond. Vă dau un exemplu din viaţa personală, care pe mine m-a marcat profund. În această săptămână, fetiţa mea, ce va împlini în curând şase ani, şi-a încheiat definitiv socotelile cu grădiniţa. Cei care nu sunt încă părinţi sau care au deja copii mari, poate se aşteaptă ca finalul grădiniţei să însemne o serbare simpatică, unde cei mici recită două-trei poezii, dau un buchet de flori în semn de mulţumire doamnei, fac o poză şi gata. Ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa. Eu am terminat şcoala acum mai bine de zece ani, dar totuşi nu mă pot considera învechit. Sunt de acord că societatea evoluează. Dar noi parcă ne îndreptăm spre o demenţă totală.

După cum vă spuneam, petrecerea de „Adio, grădiniţă” s-a transformat în evenimentul de absolvire a grădiniţei. Puştii de-o şchioapă, ce de-abia au învăţat să meargă corect, s-au îmbrăcat frumos în robe, au avut parte şi de tichiuţele aferente şi au început o scenetă. Cu sceneta sunt de acord. Dar cu robele şi tichiuţa nu. Îmi exprim dezacordul, deoarece respectivele robe erau destinate, în cel mai bun caz, celor care terminau liceul, dacă nu absolvenţilor de facultate. Nu spun ce grădiniţă a absolvit fiică-mea, pentru că nu este relevant. Din păcate acest caz nu este unul izolat. Fie că este vorba despre grădiniţele de stat sau de cele particulare, lucrurile au stat anul acesta cam la fel. S-a impus o modă. Mai mult, nebunia unor părinţi a mers şi mai departe. Au organizat pentru progenituri chiar un banchet de absolvire a grădiniţei. Cu meniu, ţinute şi tot ce trebuie.

Practic, îi învăţăm de mici pe copii cu astfel de petreceri, încercăm să îi forţăm să participe la toate concursurile posibile şi imposibile, îi învăţăm cu competiţia, uitând însă un lucru esenţial. Copiii nu reprezintă prelungirea frustrărilor personale şi a nereuşitelor din viaţă, ci sunt personalităţi independente, care au nevoie de o dezvoltare armonioasă. Personal, nu am avut parte de serbarea de absolvire a grădiniţei. Amintirile mele din acea perioadă a vieţii nu sunt neapărat legate de robe şi tichii, ci de escaladat pomi pentru un pumn de dude, de coate julite pe la fotbal, de şotron, de nouă pietre, de copilărie, într-un cuvânt. Sunt de acord că cei mici au nevoie de tehnologie. Şi de concursuri. Şi de competiţii. Fără ele nu se poate. Să nu îi transformăm totuşi în nişte mase amorfe, incapabile să înţeleagă semnificaţia unui eveniment. Robele ne amintesc de facultate, de liceu, şcoli pentru absolvirea cărora am muncit patru ani de zile. Robele înseamnă încununarea unui efort îndelungat şi susţinut. Robele nu se primesc pentru învăţarea unei poezii. La fel stă treaba şi cu banchetele de absolvire. Să nu bagatelizăm evenimentele importante ale vieţii, ducându-le în derizoriu. Nu copiii sunt de vină pentru robele cu pricina. Nici chiar educatorii. Prost nu este cine cere, ci cel care dă.

Vinovaţi pentru situaţia în care a ajuns învăţământul românesc nu sunt numai profesorii. Vinovaţi, poate chiar mai mari decât profesorii, sunt generaţiile de părinţi care le-au oferit pe tavă odraslelor tot ce ei nu au avut. Nu ar trebui să ne mire lipsa de emoţie de la înmânarea diplomelor de absolvire a facultăţii. Copiii deja au trecut prin aşa ceva când au absolvit grădiniţa. Pentru mine, acest moment a reprezentat un duş rece şi un moment de trezire. Sper că a venit suficient de devreme, încât să nu îi afectez şansele fetiţei pe viitor. Şi poate că a venit momentul să ne trezim cu toţii!

Citit 2865 ori Ultima modificare Vineri, 21 Iunie 2013 13:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.