Tot mai mulţi prieteni îmi vorbesc despre excursiile lor de weekend, cu bicicleta sau chiar cu piciorul, peste Dunăre, spre bătrânii munţi, cei mai bătrâni din Europa (vârsta, o atracţie în sine!). Pentru mine, această distracţie nu există. Ca şi alţii, prefer să mă distrez în faţa ecranului televizorului, unde să văd filme despre munţii altora, mai puţin vechi, însă titraţi…
Glumesc. De fapt, această atracţie pentru zonă vine din vremuri vechi. Citeam în presa de dinainte de război despre excursiile, despre picnicurile care se făceau peste Dunăre, în Munţii Dobrogei sau numai pe biata insulă Cocuţa, „la Duduia”. Obiceiuri pierdute! Mă bucur deci că această modă mai „subţire” acum câţiva ani revine. Se propagă acum, pentru că turismul, fără de care nu poate trăi niciun mare oraş modern, este, în primul rând, un lucru natural în care edilii investesc ulterior şi mai rar invers.
Oricât ne-am străduit, precum nebunul acela colecţionar de megakitschuri, să reconstruim la Galaţi un Turn Eiffel ori un nou Zid chinezesc, tot cu ce avem trebuie să începem orice investiţie! Cu o agenţie pentru Dobrogea, de pildă. Şi pentru Dunăre… De altfel, încercarea foarte tinerilor arhitecţi veniţi din mai multe colţuri de ţară acum un an, pentru a ”vedea” viitorul oraşului, a descoperit cât de bogaţi suntem în materie de… Dunăre! Nici la Viena aşezarea fluviului nu este atât de generoasă, doar că ofertele administraţiei noastre pentru a atrage „public” extern lipsesc.
În aceste zile (şi nopţi!), putem vedea de câtă nevoie mai este de oportunităţi de petrecere a timpului la Dunăre pentru puhoiul de gălăţeni care caută răcoarea naturală! 350.000 de gălăţeni stau în case, mai toţi vor să bea un suc sau o bere nu numai în cartierul lor, ci şi undeva aproape unde să te simţi departe. Galaţiul la Dunăre are încă unde să-şi mai instaleze vaporaşe sau pontoane pe care să se danseze, să se proiecteze filme sau să se mănânce îngheţată.
În acelaşi timp, lungimea fluviului accesibilă nouă este finită, nu poţi da autorizaţie de funcţionare oricărui birt jegos şi pe timp îndelungat, blocând cine ştie ce proiect grandios. A administra înseamnă a şti să faci asta, să oferi adică autorizaţie şi celui care vinde la toneta umilă porumb copt, celui care are mese puse pentru familii întregi de oameni simpli, dar şi celui care deschide un cazinou la care vin turişti străini bogaţi, cu neveste bogate şi copii bogaţi, care să cumpere şi amintiri de la săracii de noi. Dar marile proiecte nu trebuie doar visate şi aşteptate, pot fi şi provocate, că tot se duc aleşii noştri în „schimb de experienţă”, de la Pessac la Dubai.
În final, nu trebuie uitat nici că dezvoltarea este adesea un dat natural. Englezii, înainte de a face un parc, îi lasă pe oameni să circule şi pun apoi dale pe cărările natural făcute, abia apoi seamănă gazon şi pun trandafiri. La noi se asfaltează, foarte bine, se lasă loc pentru spaţiu verde, care este însă imediat călcat în picioare! Tot aşa, se face vad comercial acolo unde nu te aştepţi, iar autorităţile ar face bine să ţină cont de el, să ajute cu alte amplasări, cu facilităţi. Edilii trebuie în primul rând SĂ VADĂ, apoi să ajute!
