Potrivit Serviciului Înmatriculări şi Certificare Personal Navigant Fluvial, în Galaţi există 10.551 de marinari înregistraţi, cel puţin aşa arată ultimul recensământ, efectuat în 2002. Evident, cifra e ameţitoare, mai ales dacă ne gândim că primii doi mari angajatori ai urbei, ArcelorMittal şi Damen, abia au împreună aproape 11.000 de angajaţi. Explicaţiile numărului mare de marinari înregistraţi sunt mai multe, dar, în principal, e vorba despre uşurinţa cu care, la un moment dat, angajaţii non-naviganţi ai societăţilor operatoare puteau căpăta un carnet, chiar dacă nu urcaseră în viaţa lor pe un vapor. Oricum, din 2002 până acum, marinari au mai şi murit, s-au mai şi convertit la viaţa pe uscat, mânaţi de nevoi şi de dispariţia, efectivă, a flotei româneşti.
Acum, cei care au norocul să mai simtă tangajul sub picioare lucrează mai ales la companii străine şi mai puţin la cele autohtone. Şomajul i-a afectat şi pe ei, masiv. Nu mai departe de zilele trecute, un gălăţean, respondent la un sondaj de stradă, ne spunea că atât ginerele, cât şi fiul, ambii marinari, aşteaptă şi câte două luni pentru a prinde o cursă. Porturile sunt aproape goale. Flota pare să ni se înece toată, exact ca „Titanicul” şi „Mogoşoia” şi scapă cine poate, dacă scapă.
Malaxorul politicului, atât cel de la nivel central, cât şi cel local, pare să nu fi ratat nicio bucăţică şi înghite tot ce prinde fără să mestece, fără să aleagă, fără preferinţe, aruncând pe partea cealaltă numai fier vechi şi dezolare. Numai la Galaţi, există cel puţin trei politicieni care obţin profituri din afaceri implicând domeniul naval. Deputatul PSD Viorel Ştefan este asociat în cadrul Navrom Bac şi Navrom Reparaţii şi acţionar în cadrul SC TTS SA. Deputatul PDL Mircea Toader şi viceprimarul Florin Popa au şi ei legături cu flota. Dacă îi interesează soarta flotei, e greu de zis, fiecare cititor îşi poate răspunde singur, un lucru e clar: de la an la an, marinarii sunt parcă mai puţini, mai singuri, iar splendoarea Galaţiului porto franco de altă dată păleşte parcă şi mai mult, flota şi marinarii fiind prinşi la mijloc în aceleaşi ape tulburi ale politicului în care, deşi nu vrem, suntem forţaţi să ne scăldăm cu toţii.
Una peste alta, bine măcar că s-au reluat clasele de marină de la Liceul de Marină, şi că mai este şi la CERONAV o pepinieră de marinari. Fiindcă, s-a văzut şi în cazul altor meserii la un moment dat ignorate, sudorii de pildă, câte un deceniu de lipsă a absolvenţilor duce la dezechilibre grave pe piaţa muncii. Iar roata s-ar putea întoarce în favoarea purtătorilor de haine albe şi gulere albastre pe care, astăzi, îi sărbătorim. Cu nave împrumutate de la vecini, cu jocuri marinăreşti aproape uitate, cu spectacole care nu prea au de-a face cu spiritul lupilor de mare sau de Dunăre, dar încă îi sărbătorim. Ar mai putea exista vreo emoţie din partea marinarilor pentru Ziua Marinei, dacă totul pare să se scufunde? Dacă navele mor aproape de mal, pe uscat, aşteptând ca România să se trezească, să se revigoreze, aşteptând să se întâmple ceva? La cine sau unde este „colacul de salvare”, pare să fie o dilemă, ori, poate, trebuie să ne zbatem în continuare să îl găsim, dar mă îndoiesc că nu sunt câteva minţi luminate, care ar putea crea un context în care flota să redevină, chiar dacă nu până la Sfânta Mărie de anul viitor, ce a fost cândva.
