Nouă, românilor, ne place să avem drepturi ca-n Occident şi obligaţii ca-n Orient. Vrem salarii de nemţi, dar vrem să muncim mai turceşte, aşa, pe divan, cu narghileaua între dinţi. Vrem să fim respectaţi ca şi cum am fi lorzi, dar respectăm după obiceiurile fantelui de mahala. Noi, românii, măsurăm totul cu două ocale, dintre care cel puţin una este mincinoasă, dar nu vrem nici în ruptul capului să admitem asta.
Propun ca studiu de caz problema câinilor vagabonzi. O problemă controversată, născătoare de înjurături crâncene, de idei halucinante, de minciuni electorale, de „sifonări” de bani etc. La noi - tipic autohton - chestiunea se raportează, pe toate laturile ei, la modul coleric, ireductibil, beligerant. Nimeni nu ascultă pe nimeni, toţi calomniază pe toţi, iar rezultatul e previzibil: de 20 de ani batem pasul pe loc, în timp ce maidanezii pun stăpânire pe oraşe. Că doar suntem în ţara Mioriţei, nu?
Să fie clar: în nicio aşezare umană cu adevărat civilizată din Vest străzile nu-s bântuite de câini în libertate. Personal, am avut şansa să văd cum stau treburile la Madrid şi la Bruxelles (plus periferiile). Nici picior de câine vagabond. Nici pe stradă, nici în parcuri, nici în şantiere şi nici măcar pe lângă containerele de gunoi. Dacă un belgian vede un câine fără stăpân sună imediat la Primărie. În câteva ore, animalul este capturat, vaccinat şi hrănit, iar asociaţiile de protecţia animalelor sunt notificate că au un potenţial client. Au apoi la dispoziţie 30 de zile să îi găsească un stăpân sau un loc într-un padoc privat, după care - gata! - animalul nu mai este sub protecţia statului: ori e adoptat, ori e eutanasiat.
Evident, nu trebuie să uităm un lucru esenţial (care în Vest există, dar în România e la capitolul „diverse”): responsabilitatea oamenilor faţă de animale. Îmi spunea recent un bun prieten care trăieşte în Franţa, la Bordeaux, că acolo, la ei, a abandona în stradă un animal este un lucru pedepsit drastic de lege. Dacă te află autorităţile că îţi chinuieşti, maltratezi sau abandonezi animalele ţi se dau nişte amenzi de mii de euro şi rişti chiar şi ceva închisoare. Oameni serioşi!
La fel de interesant este că nicăieri în Europa civilizată nu există, ca în România, crescătorii de câini finanţate de stat. Există doar padocuri de tranzit, în care animalele fără stăpân sunt ţinute temporar (durata variază, de la ţară la ţară şi chiar de la oraş la oraş) între 5 şi 30 de zile, adăpostirea pe termen nelimitat fiind în atribuţiile ONG-urilor specializate, care nu sunt subvenţionate de stat, ci cu fonduri din donaţii, sponsorizări şi alte surse.
În fine, revenind la capitolul legalitate, e de spus că toate ţările europene au reglementări clare în privinţa animalelor fără stăpân. Ele fac parte din acel celebru aquis comunitar, care a pătruns şi la noi şi s-a materializat în OUG nr. 155/2001, modificată şi completată prin legile nr. 227/2002 şi nr. 391/2006. Potrivit art. 4, „Câinii fără stăpân vor fi capturaţi şi transportaţi în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, unde vor fi cazaţi o perioadă de 7 zile”, iar conform art. 6 „Dacă după expirarea termenului de cazare prevăzut la art. 4, câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi (…), aceştia vor fi eutanasiaţi”.
Şi totuşi, mai-marii ţării scâncesc pe la TV că trebuie reglementări juridice noi!
