Acum vreo doi ani, fetiţa unor vecini (să spunem că o cheamă Miruna) a rămas acasă doar cu tatăl ei. Aşa cum au făcut şi alte mii de românce de-a lungul ultimilor ani, mama Mirunei a plecat să lucreze peste hotare. Poate în Italia, poate în Spania. Cu contract de muncă sau mai degrabă fără. De Miruna, care avea pe atunci trei ani, s-a îngrijit, cum a ştiut şi cum s-a priceput, tatăl ei. De câteva luni însă, vecinii au aflat că fetiţa s-a mutat la ţară, la alte rude, singură, fără tatăl ei. Mama nu a venit niciodată să o vadă.
Miruna este unul dintre cei peste 80.000 de copii români au cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, aşa cum arată autorităţile. Sau, dimpotrivă, ea nici măcar nu e prinsă în această cifră, pentru că, neoficial, numărul copiilor aflaţi în situaţia ei este mult mai mare. Chiar Organizaţia „Salvaţi copiii” atrăgea atenţia, recent, că „dimensiunea reală a acestui fenomen rămâne necunoscută”. De ce? Deşi din 2004 există un cadru legal (Ordinul ANPDC nr. 219 din 2006) prin care aceşti părinţi ar trebui să îşi declare intenţia de plecare şi să nominalizeze persoana cu care îi lasă, el nu este întotdeauna respectat. Cu atât mai puţin când părinţii lucrează la negru.
Anul acesta, parlamentarii încearcă să schimbe Legea 272 / 2004 privind protecţia şi drepturile copilului, care, momentan, nici nu aminteşte de copiii abandonaţi de părinţi, dar iniţiativa lor legislativă nu pare că va îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a acestor micuţi. Părinţii care doresc să meargă la muncă în străinătate vor avea obligaţia să notifice autorităţile locale cu 40 de zile înainte de data plecării şi să nominalizeze persoana în grija căreia copilul o să fie lăsat în toată această perioadă. În plus, confirmarea persoanei în întreţinerea căreia va sta copilul o va face instanţa de tutelă. Se propune mărirea sancţiunilor aplicate în situaţia îndeplinirii defectuoase a responsabilităţilor. Iniţiativa legislativă a trecut, la începutul lunii septembrie, şi de Camera Deputaţilor, care e forul decizional, şi a fost propusă spre promulgare.
În ciuda noilor reglementări, problema copiilor rămaşi singuri acasă riscă să rămână la fel de acută, pentru că fenomenul a fost privit, parcă, prin nişte ochelari de cal. Poate că, într-adevăr, mai mulţi părinţi vor declara că îşi lasă copilul acasă şi în grija cuiva anume. Poate, într-adevăr, cifrele oficiale vor fi mai aproape de cele neoficiale. Dar nici de data aceasta, şcolile, prin educatori, diriginţi şi profesori, nu au fost implicate în niciun fel în vreun proces sau program de identificare, de monitorizare şi de ajutorare a copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate. Asta cu toate că abandonul şcolar sau scăderea interesului pentru învăţat au, printre cauze, şi lipsa stabilităţii familiei, iar dascălii sunt primii care observă ce li se întâmplă copiilor. De dincolo de ochelarii de cal nu se vede că persoanei în grija căreia va fi lăsat copilul ar putea să îi pese de el cam tot atât cât de un câine al nimănui aflat pe stradă. Şi nu se vede clar nici în ce măsură asistenţii sociali îi vor monitoriza pe aceşti copii. Dincolo de ochelarii de cal, micuţii rămaşi acasă, cu dorul lor nemângâiat de părinţi, nu sunt decât cifre şi statistici seci. Asta pentru că motivul plecării părinţilor, sărăcia acută, nu e înlăturat prin nicio lege.
