O vorbă înţeleaptă spune să investim de două ori mai puţini bani în copiii noştri şi de două ori mai mult timp. Cu alte cuvinte, să nu credem că, dacă le punem lumea la picioare şi le acordăm tot sprijinul material, e de-ajuns. Nimic nu se compară cu minutele când ne jucăm cu micuţii noştri, indiferent ce vârstă au, indiferent câtă treabă avem, indiferent ce lăsăm nefăcut din sarcinile casnice pentru a-i privi în ochi şi a-i întreba: „Astăzi de-a ce vrei să ne jucăm?”.
Cred cu toată convingerea că rolul nostru, al părinţilor, nu este să facem din copiii noştri ceea ce noi nu am putut niciodată ajunge, ci să le oferim oportunităţi, pentru ca ei să poată alege mai târziu în cunoştinţă de cauză. Nu trebuie să-i aglomerăm, de mici, cu ore de limbi străine, pian, chitară, înot, balet, dans sportiv, baschet, şah, teatru, pictură, pentru că au timp toată viaţa să înveţe. Ce vor ei şi ce li se potriveşte. La urma urmelor, un hobby e de-ajuns.
M-a oprit un prieten odată şi mi-a povestit cum fetiţa lui, un copil superdotat, care începuse încă de la vârsta de cinci ani să meargă la tot felul de cursuri din cele amintite, când a ajuns la şcoală a clacat. Abia atunci au înţeles părinţii că i-au forţat limitele.
Altă dată am fost părtaşă la un dialog incredibil între doi părinţi, unul care spunea cu toată convingerea cât a investit el în copilul lui, iar celălalt, întrebându-l, hâtru: „Şi… cam cu cât vrei să-l vinzi, ca să îţi recuperezi investiţia?!” E trist când părinţii ajung să îşi privească propriii copii ca pe un business plan.
“Conform legilor naturii, copiii trebuie să fie copii, înainte să devină adulţi. Dacă încercăm să încălcăm această legitate a naturii, aceştia se vor maturiza prematur, fără a dobândi însă esenţa sau forţa necesară”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi noi, adulţii de azi, am fost copii, iar părinţii noştri nu ne-au luat acest drept.
Am întrebat odată un psiholog şcolar dacă e bine sau nu să le facem copiilor noştri daruri scumpe: „Nu contează cât a costat acel dar. Dragostea se măsoară în timpul pe care îl petrecem cu copiii şi în ceea ce facem împreună cu ei, nu în suma investită pentru a suplini absenţa părintelui de lângă copil”, a fost răspunsul. O jumătate de oră, un sfert de oră, dacă reuşim să facem un joc sau să-i spunem ceva copilului, astfel încât el să se bucure şi să aibă o amintire legată de noi pentru ziua respectivă, înseamnă că i-am dat energia de care avea nevoie. Copiii au mare nevoie de amintiri şi e important ce amintiri le lăsăm noi, părinţii. Ei se bucură în fiecare zi de ceea ce au văzut, de ceea ce au auzit, de ceea ce au simţit. Şi dacă noi nu suntem prezenţi în amintirile lor din ziua respectivă, ei le suplinesc cum pot.
Aşa că, oricum am privi lucrurile, cheia e una singură: copiii au mai mare nevoie de noi, de inima noastră, de dragostea noastră, decât de banii noştri. Ceea ce le oferim când sunt mici le va rămâne în suflet şi vor lua cu ei toată viaţa: amintirea jocurilor, a hohotelor de râs, a perioadei în care nu aveau altceva de făcut decât să fie copii.
