Arta de post şi suspinul de prost

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În timp ce pesimiştii cântă prohodul cărţii, deplângând subţierea festinului de lectură pe măsură ce tabloidele, televiziunile, site-urile, munca peste program au înlocuit cu gălăgie refugiul de dinainte de revoluţie al intelectualului mic şi mijlociu, putem spune că da, suntem în post! Păi, nu numai că se poate trăi şi fără friptură, mâncând de pildă doar pâine şi ceapă, dar este şi sănătos. Numai că, dacă în domeniul gastronomic perioadele de post alternează cu cele de ghiftuire, postul fiind chiar necesar, în cel cultural, odată obişnuit cu surogatele de seriale slabe, de ofertele distractive cu spectacole tip stand-by, stand-up sau alte… standuri, nu mai dai năvală înapoi la standul de cărţi!

După ce-am văzut recent babilonul târgului internaţional de carte de la Gaudeamus, alăturarea între halele din piaţa noastră centrală şi oferta de cultură s-a produs fără voie: şi la Gaudeamus veneau oameni doar ca să guste, să se uite, să se plimbe… Sigur, foarte mulţi cumpărau, căci preţurile erau mai mici, dar vedeai şi ochi plictisiţi…

Nu ieftinătatea ori scumpetea cărţilor este, cred, motivul renunţării la lectură, ci timpul. Timpul nostru a intrat la apă, consumăm mult mai intens clipele libere, suntem mai neliniştiţi că n-o să ajungă, ne cheltuim în mai multe fleacuri, nu ca înainte, în două sau trei oferte, mai rare şi deci mai dorite.

Un profesor, cunoscut traducător, mi se plângea ieri că nu a găsit amatori pentru cărţile din biblioteca sa pe care dorea să le doneze. A încercat la unul şi la altul, a făcut ofertă chiar şi bibliotecii judeţene, dar nu a găsit interes prea mare nici aici, unde sunt munţi de cărţi cu coperte noi. În partea cealaltă, peste Prut sau în zonele de limbă românească din Bugeac ori Timoc, aşa ceva ar fi aur curat, dar este mai greu pentru cărţi să treacă graniţa decât le este celor care fac negustorie.

A încercat profesorul să bucure măcar biblioteca unei redacţii de revistă culturală naţională, dăruindu-şi propria colecţie, însă şi aici i s-a mulţumit frumos: colecţia revistei este tocmai în curs de scanare. Oare vor fi vreodată scanate şi mirosurile, cele de cerneală, de hârtie?

În ultima vreme, am tot fost dăruit cu cărţi vechi (ei, nu incunabule, dar ediţii din ´60, ´70 şi mai dincoace), am dat şi eu. Nici măcar nu facem troc, mutăm pur şi simplu nişte valori dintr-un loc în altul, precum un delapidator dibaci îşi plimbă câştigurile ilicite dintr-o bancă în alta. Aşa, într-o mişcare browniană a dăruitului, ai măcar impresia că trăieşte cartea. Ea rămâne însă ca un fel de totem, ca un bibelou de porţelan de pe mapa lui Minulescu, are valoare sentimentală, volum, greutate, miros, foşnet, nu şi utilizare practică (apropo, într-o noapte am văzut un film după Kundera şi n-am mai reuşit să-i isprăvesc şi cartea).

Dar de post consumăm cam orice în artă: ceva rapid, scurtat, bifat. După ´89, un pictor gălăţean senior, elev al lui Mantu, a încercat să dăruiască şcolilor tablouri cu voievozi. Moca, bre! Dar se isprăvise perioada naţionalismului comunist, când chiar „se cereau”, ba chiar şi luai bani pe ele. La serbări, acum se proiectează imaginile oricărui personaj istoric, chiar şi pe fond muzical… Şi acesta de post: descărcat de pe youtube.

Citit 661 ori Ultima modificare Joi, 12 Decembrie 2013 15:47

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.