Cândva, într-un interviu, Alexandru Jula mi-a mărturisit un lucru de care, periodic, îmi aduc aminte. Spunea maestrul aşa: „Vreau să ştie toată lumea că puţinul pe care eu l-am realizat în 60 de ani de activitate şi de colaborare cu Bucureştiul a fost făcut cu nişte eforturi formidabile, atât materiale, cât şi de ordinul suportării aroganţei bucureştene. Întotdeauna, eu, provincialul, m-am lovit de uşi închise şi am fost tratat altfel decât erau trataţi cei din Bucureşti”. Afirmaţia vine, să nu uităm, din partea unui om care este cunoscut, ale cărui melodii sunt difuzate, care a scos (şi încă pregăteşte) albume şi despre care s-au scris cărţi, cea mai recentă, apărută la editura "Biblioteca Bucureştilor", în colecţia Maeştri. „Puteam să am mult mai mult, iar ceea ce am făcut am făcut cu nişte eforturi uriaşe”, spunea, cu nodul în gât, Alexandru Jula.
Oful său venea de fapt, nu doar din ceea ce a trăit pe propria piele, ci şi din atitudinea pe care o au cei din Capitală când e vorba despre „provincie”, uitând că, în mare parte, valoarea Bucureştiului este dată de oamenii veniţi de pe tot cuprinsul ţării ca să le fie mai bine, ca să aibă oportunităţi - aşa cum spun toţi cei care aleg să meargă acolo.
Privesc cu îngrijorare cum din ce în ce mai mulţi dintre cei care ar putea face ceva aici, în Galaţiul nostru, pleacă dezamăgiţi, să-şi caute rostul în Bucureşti sau mai departe, fie pentru că nu au fost încurajaţi când ar fi avut nevoie, fie pentru că asistă - ca noi toţi - la răsturnarea scării valorilor şi conştientizează acest lucru la modul din ce în ce mai dureros. Unii ajung, în cele din urmă, să-şi găsească locul. Şi am câteva exemple de actori şi artişti, tineri şi curajoşi, care au plecat, de-a lungul anilor, să-şi încerce norocul altundeva. Alţii, însă, descoperă că nici acolo nu e raiul pe pământ şi nu umblă câinii cu covrigi în coadă, că se lovesc de uşi închise şi că sunt trataţi doar ca nişte venetici. Şi aşa sunt constrânşi să-şi schimbe domeniul de activitate, renunţând la visul cu care au plecat de aici.
Mă întreb din ce aluat trebuie să fie făcut sufletul unui om ca să reziste la toate umilinţele şi încercările la care îl supun viaţa şi semenii, cât de mult trebuie să îşi închidă urechile pentru a nu auzi ceea ce îl demobilizează şi pentru a-şi urma, cu credinţă, calea.
Ştiţi povestea broscuţei, care, într-o întrecere, în încercarea de a escalada un stâlp foarte înalt, îşi vedea liniştită de urcuş, în timp ce toate celelalte, ascultând comentariile celor de pe margine, abandonau una câte una? Ei bine, broscuţa noastră a fost singura care a ajuns în vârf, pentru că nu a auzit răutăţile descurajatoare ale celor din jur, fiind surdă.
Poate că, din când în când, ar trebui să fim, fiecare, în postura broscuţei surde, care-şi vede de drum, indiferent de ceea ce se spune, la un moment dat, în jurul nostru. Pentru că oameni care să încerce (dintr-un motiv sau altul, cu bune sau cu rele intenţii) să ne descurajeze găsim şi aici, aproape, nu trebuie să mergem în alt oraş după ei. Important e ca atunci când ne-am ales stâlpul, adică ţelul, care ni se potriveşte, să nu ne abatem din drum.
