Ne cam „pute” sărbătoarea muncii

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Henri Codenie, belgianul care, din expert în Guvernul de la Bruxelles, a ajuns fotograf artistic la Nicoreşti, îmi spunea că în Belgia, de 1 Mai, străzile se umplu de steaguri roşii ale Partidul Socialist, care defilează. Lumea iese să vadă culoare, iese la o bere… La noi, de când suntem „capitalişti de ziua a şaptea”, ne cam „pute” 1 Mai, nu dă bine unor „europeni” ca noi… Dar cum tot este zi internaţională şi e rost de libere, pileală şi petreceri, nici românii nu ratează sărbătoarea. Chiar dacă îşi mai amintesc de odioasele piramide umane construite pe stadioane, cu scrierea numelui secretarului general PCR din trupuri umane, sub vânt, arşiţă ori ploicică. După care, ura!, mergeam la bere! Am întâlnit un fost elev care fusese… virgula din cuvântul „Ceauşescu”, căci nici gramatica nu trebuia să greşească cumva în cuvântul Partidului, fie şi în limba aia de lemn!

Ne-am lepădat de Satana… stângii! Ei bine, americanii nu s-au dezis de Ford, sunt mândri de inventatorul automobilului popular, în rate, chiar dacă fabricantul lor trecut în „Mein Kampf” l-a inspirat ideologic pe Hitler, care îi acorda cu recunoştinţă, în ´38, Crucea de Fier. Noi n-am putut să-i convingem pe francezi să nu-i dea jos la Paris plăcuţa ce îi recunoştea lui Paulescu inventarea insulinei: i-au reproşat simpatiile legionare. Suntem prea mici, ca stat, ca să ne permitem să gândim nuanţat. La noi e ori, ori! Dacă întrebi despre 1 Mai pe român, cel puţin pe cel care nu e nostalgic că n-a apucat, o să zâmbească încurcat, deşi n-ar trebui să se ruşineze: cele opt ore de muncă, concedii plătite, duminica liberă, protecţie socială – sunt cucerite în timp de mişcări sindicale sau socialiste. 1 Mai aminteşte de fapt ziua din 1881, aceeaşi în care „Convorbiri literare” publica incomoda „Scrisoare a III-a”, când poliţia călare americană a masacrat manifestanţii în piaţa Haymarket, la Chicago, care cereau să nu mai lucreze peste opt ore! Ca să fim drepţi, au murit şi poliţişti acolo. Pe atunci, nici în România nu erau măcar alegeri fără un mort sau doi. În Galaţiul poreclit „oraş roşu”, mii de manifestanţi de la 13 iunie 1916 cereau mărirea salariilor, protestau împotriva hoţiilor administraţiei, dar se opuneau şi aşteptatei intrări în război. Astăzi, pacifismul dă bine, atunci, mai ales că agenţi bolşevici agitau lucrurile, acesta era considerat crimă. Paradoxal, se hotărâse greva generală tocmai în sala cinematografului… „Regal”. Iar tânărul sublocotenent care l-a împuşcat pe muncitorul la tramvaie Spiridon Vrânceanu (au fost zece morţi atunci), se numea… Decebal. Decebal Eliade – poate omul se simţea obligat, de numele pompos, la fapte mari…

Am găsit consemnată în cotidianul gălăţean „Acţiunea” din 4 mai 1935, când sindicalismul speria, relatarea unor „interviuri” care mi-au părut inventate (nu apar nici nume), dar spiritul trebuie să fi fost păstrat. Cu un muncitor, care punea pe seama crizei economice, divizării mişcării muncitoreşti şi a stării de asediu declarate fastul mai mic în ´35 al „Armindenului muncitoresc”. Un comerciant se lamenta, lângă magazinul închis de sărbătoare, că o să ajungă subalternul subalternilor săi, care-i făceau „zile fripte”, ameninţând cu greva şi cu Camera de Muncă şi că vinul pelin prea s-a scumpit ca să mai petreacă. Un plugar, care căuta să-şi cumpere sapă, dar era închis peste tot, a replicat: „Şi ce, la 1 Maiu e sărbătoare? Vezi-ţi de treabă, dom´le!” Avea de prăşit! Astăzi, nu prăşim, dar ne bucurăm de libere...

Citit 1829 ori Ultima modificare Miercuri, 30 Aprilie 2014 18:25

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.