Case şi suflete

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
1 comentariu

Unii se bucură când dispar case vechi, insalubre precum nişte boschetari. Despre „omul nou”, despre o lume nouă, fără cocioabe, se zicea şi pe vremea comunismului, când în loc să se bage banii în refacerea unei vechi case cu trecut special, se demola şi se trântea un bloc „modern”. Chestia e că după revoluţie şi mai abitir s-a distrus! Tare mă mir că a scăpat până acum (mi-e teamă că nu de tot!) chiar o clădire impozantă, cu nume de palat: Palatul Simion Gheorghiu, de pe Domnească 24! Clădirea care a rezistat bine şi la cutremurul din ´40, şi la bombardamente, şi la cutremurul din ´77 şi la următoarele mai mici, şi hoţilor de fiare care au mai şubrezit-o, rămâne însă în continuare un exemplu de rezistenţă. Demolată, ea ar face loc unui magazin, unor birouri, dar ar dispărea sufletul unui oraş!
Dar nu despre clădiri vreau să vorbesc, ci despre viaţa secretă dintre ruinele lor, căci, aşa cum stejarul îşi are scorburile sale în care trăiesc vietăţi, şi la această „adresă” au „locuit” în timp oameni dezmoşteniţi de soartă, de oameni, ori chiar de ei înşişi. Cu scaun la cap, cu capul pe umeri, cu ratele cât de cât plătite şi cu propriile griji, nu ne pasă de „ăia”, de boschetarii murdari care îşi tot caută adăpost prin ruine. Ori caută binefacerile unei boli de plămâni care le îngăduie să mai supravieţuiască o lună de iarnă, cu casă şi masă, în vreun spital, ori nimeresc la un centru de noapte unde se simt uneori închişi pentru că nu mai pot hălădui nopţile, aşa cum s-au obişnuit. Ne e milă de câini, nu şi de boschetari: „De ce beau?! De ce nu muncesc?!”
Cineva îmi povestea că şi-a descoperit un coleg de facultate, cândva inginer bun, răpus însă de durere după pierderea soţiei: devenise astfel un „locuitor” al canalelor din Micro 19! Mi-o amintesc şi pe tanti Lucreţia, boschetăriţa de la „Ancora”, care a murit pe neobservate: cu faţa buhăită de alcool şi buzele arse de mahorcă, dacă erai om îţi putea povesti multe despre cărţi mari şi filme de cinematecă; însă numai până prin anii ´80, atunci i s-a rupt şi ei filmul. Pomeneam mai sus de Palatul Gheorghiu: chiar acolo a locuit o vreme un boschetar încă tânăr. Fusese înainte chiriaş într-o locuinţă socială a Primăriei, pe vremea când administraţia se mai îndura de sărăntoci, indiferent de etnie, şi-i trimitea prin imobile vechi, dispreţuite de edili. Unele, case de patrimoniu, precum cea de pe Cuza unde a fost pe vremuri han, au şi fost distruse de locatarii ce abia aveau cu ce-şi ţine zilele, necum să bată un cui; chiar dacă ar fi fost gospodari. Ei, băiatul acesta, absolvent de LVA, a cărui mamă a reuşit acum să-şi găsească adăpost la azil, a stat înainte, cu ea, în fosta Casă Mantu. Ne-am bucurat, nu-i aşa, când imobilul a fost „eliberat”, că va putea fi reparat, dar tânărul s-a mutat atunci în Palatul Gunoaielor de pe Domnească 24, printre mortăciuni şi cioburi, unde tot s-a găsit cineva să-i fure oalele. Iar într-o noapte cică a venit chiar un om avut de prin împrejurimi, cu jeepul, ca să fure din ruine niscai surcele, „pentru un grătărel”. Când s-a închis şi aici, s-a mutat în altă casă venerabilă, alături de un pictor fără acoperiş. Omul nostru, care a supravieţuit ierni întregi şi în aer liber, în spatele unui bloc din Mazepa, după ce muncise pe la Vădeni şi oriunde l-au primit, trăieşte în simbioză cu ruinele. Şi rămâne „invizibil” pentru noi, cei oarecum norocoşi.

Citit 835 ori Ultima modificare Luni, 16 Iunie 2014 18:36

1 comentariu

  • postat de bravo Cilinca Marți, 17 Iunie 2014 16:20 5.13.192.*** Link la comentariu
    0
    2

    Articol bun , bun , bun , dar ...''negustat'' de public .

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.