A devenit o modă ca adevărul să fie pitit prin unghere, iar minciuna lustruită să fie servită poporului cu rahat şi apă rece. Am scris apă rece? Ştergeţi! Un sfert dintre gălăţeni n-au parte de aşa ceva, că li s-a tăiat. Fie pentru că n-au plătit, fie pentru că, deşi au plătit, au ghinionul să aibă vecini rău-platnici. Dar de tăiat s-a tăiat la toţi. Pedeapsă colectivă, ca-n comunismul nord-coreean.
Însă nu apa rece este subiectul editorialului de faţă, ci un concept ceva mai abstract: respectul. Mai precis, respectul faţă de cetăţenii plătitori de impozite şi, eventual, taxe. Am scris respect? Ştergeţi! Am vrut să spun bătaie de joc, căci ceea ce primesc gălăţenii, în zilele noastre, de la aleşii şi numiţii naţiei nu se poate numi, în nici un caz, respect.
Mi-aş fi dorit să mă pot referi la managementul public în sine. La competenţa celor puşi să gestioneze banii noştri. Însă este destul de dificil să analizezi competenţele unui sistem construit pe bază de minciună şi de clientelism politic. Aşa că, deocamdată, mă voi referi doar la partea relaţională. La modul cum interacţionează amintitele entităţi cu publicul. Cu noi, cu toţi.
Prima constatare e simplă: majoritatea instituţiilor publice gălăţene devin, pe zi ce trece, tot mai pricepute (bine că sunt pricepute totuşi la ceva – o să spuneţi) în furnizarea de explicaţii savante despre cum LI SE PARE locuitorilor oraşului (şi ziariştilor) că lucrurile merg prost. De fapt, domnii plătiţi să administreze treburile publice se întrec în a ciripi sprinţar despre faptul că în jurul nostru totul este sublim. Economia duduie, străzile sunt mai bune ca-n Germania, firmele tocmai ce-au creat un milion de locuri de muncă (cu leafa de la 1000 de euro în sus), pe Chineja curge lapte şi miere, iar pe Tecucel gem de caise. Mii de emigranţi din America cer zilnic azil politici la Galaţi, şomajul a ajuns la zero, iar constructorii nu mai prididesc ridicând vile la 38 de lei, pentru tot poporul. Vi se par minciuni? Vi se par! Cu astfel de gogomănii se câştigă alegerile de vreo 25 de ani.
Problema este că minciuna a devenit un sport care nu se mai practică doar în competiţia electorală, ci oricând, oriunde. Bunăoară la Garda de Mediu. Acolo unde, în urma unei sesizări privind o posibilă poluare la Lacul Cătuşa, nu s-a deranjat nimeni să ceară o ANALIZĂ a apei. Ochiul (probabil) bionic al unui funcţionar (un fel de Superman al locului, deci) a observat că apa este în limitele de poluare admise de lege. Analize? Cui îi mai trebuie, câtă vreme e mai confortabil să nu se ştie că sunt probleme. Căci poluarea înseamnă poluator, adică amenzi, sancţiuni, pile, contestaţii, intervenţii de la partid, bătăi de cap.
Şi aş mai da un exemplu: Valea Oraşului. Un spaţiu care se inundă la orice ploaie pentru că, potrivit Apă Canal, „locuitorii aruncă păturile la canalizare”. Măi să fie! Nici dacă s-ar aduna toate păturile din judeţ în canalizarea din Bădălan nu s-ar ajunge la o aşa situaţie. Deci se minte. De ce se minte, e o altă chestiune. Căci dacă ar recunoaşte că sistemul de canalizare e prost, se cheamă că persoanele afectate de inundaţii ar putea câştiga despăgubiri serioase în instanţă. Aşa, însă, cu o minciună bine plasată, şandramaua păstorită de Gelu Stan iese curată şi uscată, căci rahatul bălteşte în curţile şi casele celor din Vale. La vot, cetăţeni!
