Noi, donatorii de organe

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Suntem mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Circulăm la marginea benzilor carosabilului sau pe trotuare, claxonându-vă din soneriile noastre uneori caraghioase, făcându-vă să tocaţi mărunt din buze, pretinzând că pietonului - cel care a inventat civilizaţia în urmă cu vreo câteva mii de ani - nu i-a mai rămas nici măcar un loc prin care să se plimbe liniştit, fără să fie nevoit să se uite peste umăr. Vă plângeţi des de răul nostru, dar totuşi ne înţelegeţi. Suntem băieţi şi fete, bărbaţi maturi şi femei. Arătăm diferit, gândim diferit, mergem spre locuri diferite, unii repede, făcând slalom, alţii pe îndelete, admirând peisajul. Unii dintre noi sar peste trepte şi borduri, iar alţii abia învaţă să-şi ţină echilibrul pe distanţe rezonabile. Totuşi, drumurile noastre n-au cum să nu se încrucişeze aproape zilnic, într-un oraş mic, aşa cum e Galaţiul. Poate că, fără să ne dăm prea mare atenţie unii altora, cei mai mulţi dintre noi ne-am şi întâlnit deja. Nu suntem chiar o comunitate, încă, dar începem să ne ştim din vedere şi pe cât suntem de diferiţi pe atât de multe lucruri avem în comun.

Suntem suficienţi. Arhisuficienţi. Unii dintre noi au făcut eforturi mari doar ca să poată investi în pasiunea lor câteva sute de lei. Patru-cinci sute, mai exact, cât să-şi cumpere minimul necesar. Alţii au scos din buzunar, fără să se gândească şi a doua oară, mii sau chiar zeci de mii de lei, cu care şi-au cumpărat ce le-a plăcut mai mult din magazinele de profil şi ce li s-a părut mai de soi. Suntem elevi şi profesori, mecanici auto şi neurochirurgi, avocaţi, bancheri, muncitori cu ziua şi multe, multe altele.

Suntem, totuşi, puţini. Încă prea puţini. Chiar dacă, adunaţi laolaltă, am umple un bulevard şi o piaţă, tot puţini rămânem. Pentru că dacă n-am fi fost prea puţini până acum şi cu totul insignifianţi, părerea noastră ar fi contat deja, iar de nevoile noastre s-ar fi ţinut cont până acum. Despre spaima acelor dintre noi care au fost atacaţi de câini comunitari agresivi, în mers, s-ar fi vorbit prin şedinţele de consilii. Aleşii noştri n-ar fi trecut, cu una, cu două, peste revolta acelora dintre noi care au fost înghesuiţi în borduri şi ziduri de şoferi cu ceafa lată şi buzunare pline cu seminţe de răsărită. Spaţii pentru noi ar fi existat pe fiecare stradă, nu trasate în batjocură, ci funcţionale. Am fi fost marcaţi pe culoarea verde a semaforului, aşa cum sunt vienezii asemenea nouă, spre exemplu.

Suntem răbdători, dar nu proşti. Vrem drumuri civilizate, vrem să avem benzile noastre practicabile, care să nu mai fie ciuruite de gropi sau denivelate ca nişte uliţele care se termină brusc.

Cine suntem noi? Suntem sute de biciclişti gălăţeni - mulţi cu drept de vot - care în urmă cu vreo doi ani s-au prezentat la urne sperând, printre altele, că vom ajunge să putem circula, dacă nu civilizat, măcar în siguranţă, pe străzile oraşului. Cei care încă n-am păţit-o şi cei dintre noi care au muşcat deja asfaltul aşteaptă încă. N-avem cinematografe în oraş, n-avem agrement pe Dunăre… ne asiguraţi măcar condiţii minime ca să ne plimbăm cu bicicletele prin oraş? Sau vom rămâne, până să ne vină din nou rândul să ştampilăm, aceiaşi donatori de organe care ştiu când pleacă de acasă, la plimbare, dar nu şi dacă se mai întorc?

CITEŞTE ŞI: La ce a depăşit Galaţiul Iaşiul

Citit 1153 ori Ultima modificare Joi, 24 Iulie 2014 18:43

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.