Deşi campania electorală pentru europarlamentare a început binişor, bătălia de replici prin ziare, talk-showurile, bârfele, apropourile, toate vorbesc numai şi numai despre… alegerile prezidenţiale din toamnă. Chiar aşa, de ce ar fi interesat electoratul de ceva ce se va întâmplă, în fond, la Bruxelles?
Ca să aibă un fel de înalţi funcţionari europeni care măcar să-l informeze ce îl aşteaptă şi care să explice „mai sus” că nu trebuie dată, de pildă, vreo lege pentru palmieri în România, unde aceştia nu cresc (exceptând… Galaţiul)? Electoratul s-a obişnuit să aleagă oameni care să-i dea (chiar dacă rareori primeşte) ceea ce a aşteptat de la aleşi…
Poate şi de aceea, din bun-simţ, nici eurocandidaţii nu alocă timp şi bani pentru prea multă „reclamă”. Ei afişează, pentru că aşa e moda, sloganuri care nu dau nici bine, nici rău, dar nici nu informează.
Un europarlamentar cu vechime în Parlamentul Europei – şi sunt mulţi care nu candidează pentru primul mandat, cum este şi cazul celor (numai) doi candidaţi de Galaţi -, nu se-nfoaie-n pene, cum ar putea, dacă ar fi mai încrezuţi, pentru a scrie pe şleau pe bannerele lor, de pildă: „Eu am pus umărul la uniformizarea preţului telefoniei mobile, astfel încât românii să nu vorbească mai scump decât ceilalţi europeni” sau „Eu am susţinut ca porcul mioritic să fie tăiat tradiţional, ca să nu rămână mesele de Crăciun goale”!
Dar mesajele sunt destul de generale, de anoste: n-aş cumpăra un aragaz cu o aşa reclamă generală, nu generoasă! Şi probabil că „brandul” a fost confecţionat, şi nu pe gratis, de specialişti occidentali sau de români şcoliţi bine pe-afară sau cu traineri străini. Măcar dac-ar lua model de la reclamele la bere, că şi astea au fot învăţate tot de-afară! Şi poate că acolo astea chiar prind!
La noi, mai degrabă electoratul este sictirit de reclama ca la telefoane pentru „produse” oricum marcă înregistrată: nişte oameni care chiar au muncit, ca să nu vorbim despre necunoscuţii care se prezintă acum. Şi s-ar putea chiar ca oamenii ăştia, deja cunoscuţi pentru ce au făcut, chiar să dea bani… ca să devină antipatici, din cauza frecvenţei mesajelor vizuale sau audio confecţionate ca să fie „mai altfel”, dar care nu informează decât în privinţa… figurii.
Dar eurocandidaţii se subordonează şi luptei pentru preşedinţia României. O luptă deja foarte sângeroasă, cu o vară înainte de începerea bătăliei propriu-zise! Ei nu pot contribui cu prea multe la imaginea candidatului la viitoarele alegeri prezidenţiale, dar pot încasa ricoşeuri de la pumnii pe care prezidenţiabilii şi-i trag deja în nas…
De fapt, ar fi firesc, în afară de calităţile candidaţilor, să ne gândim din ce grupuri politice europene vor face ei parte: sunt la putere cei din gruparea X? Europarlamentarul din partidul X din România, chiar dacă este sau nu la guvernare, ne-ar putea fi de mai mult folos decât altul din partidul Y, mai breaz… Dar despre asta nu prea se discută în talk-showuri…
Se va merge probabil, cu cât ne vom apropia mai mult de 7 iunie, pe promisiuni penibile. Eurocandidaţii au o poziţie ingrată: ei trebuie să admită, în satele prin care vor trece (dacă vor trece…), că vor face să intre mai multe fonduri comunitare în agricultură şi zootehnie, deşi nu prea au rol în piesă decât dacă trag nişte sfori la un mod mai puţin cinstit. Ei trebuie să se facă, atunci când altcineva spune că va mări pensiile, că n-au auzit…
De fapt, pentru marea majoritate a românilor, europarlamentarii sunt nişte emigranţi, refugiaţi sau rezidenţi români, cu un salariu mare, care au serviciul – treaba lor, nu? – într-o altă ţară. Ce ne priveşte pe noi?
Dacă se pune cu burta pe studiat, sau dacă înghite „pastilele” informative prezentate de unele televiziuni, electoratul constată chiar că europarlamentarul se supune hotărârilor grupului politic european la care este afiliat, chiar dacă asta nu face neapărat bine şi românilor, şi poate ciopli doar puţin din legislaţia croită de Comisia Europeană, în nici un caz nu poate cere pomeni! Când vom învăţa oare asta?
