Ştiu că din presă nu poţi să trăieşti pe picior mare. Nu din cea scrisă, cel puţin. Nu azi. Munceşti de dimineaţă până noaptea ştiind că, dacă o ţii tot aşa, n-o să câştigi, în veci, suficienţi bani ca să-ţi faci casă, să-ţi iei maşină nemţească, să te duci în vacanţă până la capătul lumii sau - mai presus de toate - să-i oferi familiei tale confortul financiar de care se bucură mulţi dintre gălăţenii pe care-i intervievezi. Nu-i chiar în regula treaba asta, dar nici nu prea ai pe cine da vina. Vremurile, tirajele… sunt lucruri mai mari decât tine. Ai de ales, însă, zilnic. Poţi lasă pixul jos, te poţi duce să-şi cauţi norocul în altă parte sau poţi continua să fii gazetar, după puterile tale.
Descurcăreţii ar găsi şi soluţii intermediare, bineînţeles. Ziariştii care îşi smântânesc mustăţile trebuie să fi fost de când lumea. Pădure fără uscături, vorba românului, nu prea există. Totuşi, e cale tare lungă de la "ciupelile" unor oameni fără caracter de care se tot vorbea pe la finele anilor 90 până la ceea ce fac astăzi jurnaliştii care conduc campanii electorale, jurnaliştii împrumutaţi (chipurile!) cu sute de mii de euro de oameni de afaceri sau cei care au participaţii consistente prin firme private cu interese dubioase. Vor fi fost şi ei jurnalişti, odată, dar şi-au vândut de mult haina de gazetar. Cu câştig bun, aş zice.
Lucrurile ar putea fi şi simple, dacă am fi cu toţii oneşti. În momentul în care "mierea" unui partid politic sau a unei instituţii sau firme, oricare ar fi ea, îi devine irezistibilă, ziaristul nu mai e, în sine, ziarist. Se poate transforma în PR-ul unui partid politic. Poate fi om de afaceri sau consilier de imagine. Sunt toate alegeri oneste, dar nu înseamnă gazetărie. De ce să stai în două luntri? Tot pentru că e rentabil.
Un coleg cu vechime în presă m-a întrebat, în urmă cu vreo doi ani: “Mă, ce tot vorbiţi voi despre şpagă? Dacă eu mă duc la o conferinţă de presă şi omul ăla care ţine conferinţa vrea să îmi dea o sută de lei pentru că îi place cum scriu, ce? Se cheamă că vrea să mă cumpere?”. Am râs, iniţial, până să-mi dau seama că vorbea serios. I se părea firească suta de lei. Credea că o merită. Rememorând, mi-au venit în minte vreo câteva cuvinte de-ale lui Cehov: urât mai trăiţi, domnilor!
Jurnalismul ăsta nu se prea poate amesteca cu altele. Cu literatura, poate. Şi cu cariera academică, la maturitatea jurnalistului. Cu afacerile, politica şi treburile statului, însă, în niciun caz!
De ce aduc vorba acum despre toate astea? În lumina ultimelor ştiri, mă uitam, de dimineaţă, pe raftul bibliotecii de acasă în care stau cuminţi, demult citite, două volume: "Dans de Bragadiru" şi "Fiare vechi", ale lui Robert Turcescu, jurnalistul care a recunoscut că a fost şi ofiţer acoperit cu mii de lei pe ştatele de plată, în vreme ce era şi ziarist. Îmi cumpărasem cărţile astea din bursa de student şi le citisem, cu lăcomie, la vreme aceea. Le-am mai recitit, în anii din urmă. Ambele conţin şi texte ireproşabile, scrise de un ziarist foarte bun, care, în 2004, la publicarea primului său volum cu texte din Dilema Veche, avea toate motivele să spere la o carieră exemplară de lider de opinie.
Cum îi mai schimbă lumea asta inclusiv pe jurnalişti…
