Şi a trecut primul tur din alegerile prezidenţiale. A trecut o campanie fadă, cu candidaţi cu ghiotura, dar cu puţini care aveau, cu adevărat, ceva de spus. S-au văzut mai mult jocuri de glezne, ceva lovituri sub centură şi mult zgomot de fond din galeria de la Cotroceni. A fost o campanie în dorul lelei, de parcă toată lumea aştepta să treacă o dată şi, ei bine, da, să mergem la vot!
La secţiile de votare, desigur, ieri, a fost mai multă animaţie. În faţa urnelor şi mai ales a camerelor de luat vederi, candidaţii, nevestele candidaţilor, colegii de partid ai candidaţilor, prieteni sau inamici candidaţilor, toţi se întreceau în declaraţii patetico-patriotice, toţi afişau un soi de fairplay politic şi ne îndemnau la vot în „numele viitorului luminos al patriei”.
Adevărul este însă că puţini dintre noi mai cred în sinceritatea îndemnurilor atunci când vin din partea politicienilor. Pentru ei, „viitorul luminos” nu-i al patriei, ci al celor care, pe valul alegerilor, vor ajunge în vârful puterii. Aşa a fost şi la alegerile prezidenţiale, câte or fi fost până acum, şi la cele parlamentare şi la cele locale.
Din păcate, arareori am simţit că de urma votului nostru se alege, cu adevărat, ceva bun şi că nu contribuim, de fapt, la propulsarea la putere a unor persoane de o calitate îndoielnică. De aici vine, probabil, şi o bună parte din procentul de absenteism. „De ce să votez pe cineva, când ştiu că nu mă va reprezenta, că mă va înşela cu prima ocazie, că nu va face în calitate de reprezentat al meu decât să corupă sau să se lase corupt?” – ne putem întreba ca „simpli cetăţeni”. De ce ar legitima cineva, prin votul său, un sistem ce simte că nu-l reprezintă?
Răspunsul nu este simplu şi asta nu numai din vina politicienilor, ci şi a alegătorilor. Cetăţenii sunt cei care, în actul democratic, se lasă reduşi doar la ştampila pe care o pun pe buletinul de vot în ziua alegerilor! Electoratul şi-a făcut datoria, electoratul poate să moară… de foame, de sete, cocârjat de taxe, fără asistenţă medicală, fără educaţie, fără cultură, fără infrastructură, fără viitor. Mai este scos, eventual, ca la prezidenţiale, în turul doi, în rest poporul în numele căruia se „sacrifică” politicienii trebuie să stea în banca lui, cu capul plecat şi căciula întinsă în aşteptarea pomenilor electorale de peste câţiva ani.
Ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii este că votul dat la urne nu este un cec în alb, valabil patru sau cinci ani de aici înainte. Votul este „investiţia” noastră politică în viitor, iar dacă ne pasă cu adevărat de această investiţie, atunci trebuie să urmărim ce se întâmplă cu ea. Problemele societăţii nu sunt doar ale politicienilor, ci în primul rând ale noastre şi trebuie să ştim să cerem aleşilor noştri să aplice soluţiile corecte, nu doar pentru intereselor lor particulare, ci pentru interesele întregii comunităţi. Cum? Prin consolidarea societăţii civile, care în România este aproape inexistentă.
Desigur, o astfel de atitudine începe încă de la urne. Votul este primul pas pentru ca, după asta, să avem dreptul moral de a-i trage pe aleşi la răspundere. Votul este un „rău necesar” chiar şi atunci când avem sentimentul că nu avem pe cine alege. Dreptul de a alege şi de a fi ales este, până la urmă, fundamentul democraţiei. Şi chiar dacă nu este perfectă, democraţia este perfectibilă. Cu condiţia să ne dorim acest lucru în fiecare zi.
