S-ar părea că orice am face, în ţara asta n-o să o ducem, în veci, mai bine! E axioma pe care am ajuns să ne-o repetăm, zilnic, obsesiv mulţi dintre noi – începând cu pensionarii vehemenţi şi terminând cu studenţii blazaţi care se trezesc dimineaţa cu gândul nu la cursuri, ci la emigrare. O cred, printre alţii, şoferii de maxi-taxi care uită să-ţi dea bilet şi măturătorii de străzi care ridică praful cu măturoaiele, ziua în amiaza mare.
Au înţeles, de acum, până şi copiii mici că în «Românica» - numele pe care părinţii lor l-au dat, în batjocură, ţării ăsteia - n-are niciun rost să te mai faci mare. Mai bine pleci de mic, să te înveţi din timp cu lumea civilizată! Cu toţii suntem parcă dintr-un aluat prea fin ca să ne murdărim aici, în ţara noastră. Adesea preocupaţi până peste poate de ziua de mâine şi intoxicaţi de circul politic al anilor din urmă, am uitat, se pare, că românul poate suporta multe, când îşi pune ceva în minte! Am uitat că parte din puterea de decizie asupra viitorului noastru ne aparţine. Asta, dacă ştim cum să o folosim şi dacă mai suntem dispuşi să o facem.
Problema gălăţenilor care nu se duc la vot crezând că - indiferent cine va ieşi preşedinte - nimeni nu va face nimic pentru omul de rând nu e de natură politică. E o pură lipsă de informare, care duce la înţelegerea greşită a realităţii. Deşi primim doar firmituri, mulţi dintre noi încă nu s-au dezobişnuit să tot aştepte daruri îmbelşugate de la clasa politică. Or, într-un stat european, tot ce ar putea face chiar şi cei mai bine intenţionaţi şi implicaţi dintre politicieni ar fi să creeze cadrul în care omul de rând să trăiască mai bine. Munca de care avem nevoie ca să ajungem la o viaţă firească - liniştită, ferită de zbuciumul suprevieţuirii zilnice - n-o va depune nimeni, în locul nostru. Indiferent cine va ieşi preşedinte pe 16 noimebrie, noi tot va trebui să tragem din greu, în anii care vin. Secretul e să votăm cum credem de cuviinţă, informându-ne înainte cât mai bine, astfel încât munca să nu ne fie în zadar, iar şansele la o viaţă bună să ne crească.
Mi-aduc aminte ce îmi spunea, în urmă cu câţiva ani, un fost preşedinte de IAS care, după 1989, şi-a luat destinul în propriile mâini şi şi-a construit o fabrică în nordul judeţului. Câştiga bani, dar nu era nabab. „Averile se construiesc în generaţii. Muncind, n-ai cum să strângi într-o viaţă de om, în Galaţi, cât au strâns patru sau cinci generaţii de englezi sau francezi, în ţările lor mult mai dezvoltate decât!” Cert e că, oricine ar ieşi preşedinte în România, şansele ca orbii să înceapă să vadă, săracii să se îmbogăţească peste noapte sau ghinioniştii să câştige la loto sunt destul de mici. Un preşedinte bun, însă, poate fi un partener al omului care munceşte. Un preşedinte bun poate crea condiţiile necesare dezvoltării economice, muncind pentru noi, dar nu în locul nostru.
Vă propun să facem un exerciţiu de sinceritate. Până pe 16 noiembrie, vreme de cinci minute pe zi, să ne gândim la ce ne trebuie nouă mai abitir, pe lumea asta. Spun să ne gândim la ce ne trebuie, nu la ce ne-am dori să avem, de azi pe mâine. Abia după că vom fi încetat să ne mai punem speranţele într-un viitor în care ne pică pere mălăieţe din cer - fără ca noi să facem altceva decât să ne văicărim, să ne declarăm scârbiţi de lumea noastră şi aşteptăm, steril, să meargă mai bine - vom putea merge la vot cu speranţa că în ştampila noastră stă şansa unui viitor mai bun!
