Există un… fundamentalism romantic? Ca în cazul lui Eminescu, unde putem vorbi de o promovare intensiv romantică, dulceagă, a extraordinarului gânditor. Este drept, muzicalitatea sa (nu pot uita glasul lui Sadoveanu citind la radio „Sara pe deal”!) i-a transformat „Somnoroase păsărele” în şlagăr internaţional! Tradus în suedeză de poetul şi traducătorul Ion Miloş, care îmi spunea acum câţiva ani că versurile au devenit chiar „un şlagăr” la radio în Suedia (Eminescu sună grozav şi în japoneză!). Ca să promovezi un autor, fie clasic, fie contemporan, trebuie să ai însă evenimente despre el cel puţin la câteva luni, observa traducătorul. Ori, în cazul lui Eminescu, nu avem Institut Eminescu în afara ţării, aşa cum există peste tot în lumea civilizată institute Goethe sau Cervantes!
Un adevărat monument închinat poetului esenţial român l-a ridicat nu atât Maiorescu, care i-a publicat, în perioada de sfârşit a vieţii, volumul de poezii (poetul de o modestie uriaşă nepublicând până atunci vreun volum!), cât un actor. Ministru al Culturii, actorul Ion Caramitru a achiziţionat un scanner special pentru a stoca informaţia din zecile de mii de manuscrise ale poetului zgârcit la publicare în volum, astfel informaţia putând ajunge la public. Însă, din păcate, prea multă informaţie îneacă auditoriul, care preferă… păsărele, se mulţumeşte să ţină minte câte strofe are „Luceafărul”, nu să-l înţeleagă pe eseistul, filosoful, economistul, analistul istoric, ziaristul, nu în ultimul rând omul ştiinţelor speculative, care a fost Eminescu! Doar urmărind seria sa de articole, dincolo de polemica acestora, care ţine de conjunctura politică şi istorică, cu corectitudinea şi volumul imens al documentării istorice, economice şi sociale, înţelegem ce mare diferenţă este între romanticul, aparent galeşul poet (pe care Cioculescu îl găsea însă… carnal, nu metafizic, în dragostea descrisă în poemele sale) şi analistul care vorbea despre porto-franco, cifre, căi ferate, economie medievală şi modernă, despre Bugeac şi alte pământuri basarabene despre care adunase vechi documente doveditoare a apartenenţei româneşti…
Ce mă deranjează cel mai mult, dincolo de sintagmele tocite şi obosite, preluate de la Nichita sau inventate mai ales în regimul comunist, este că nu am găsit şi o recunoaştere cumsecade a serviciului enorm pe care Eminescu şi generaţia sa l-au adus fluidizării şi modernizării limbii române. Chiar cu preţul… introducerii curajoase a unor neologisme franţuzeşti de către poetul şcolit la Viena. Deşi, în „Epigonii”, lăuda limba înaintaşilor săi în arta scrisului, este extraordinar de observat că limba folosită de Eminescu în poeme nu s-a tarat în acest veac şi jumătate scurs de la dispariţia sa fizică. Tema romantică a nebuniei, la modă în secolul XIX, povestea tristă a vieţii poetului, singurătatea sa, au ajutat la promovarea sa veşnică şi, desigur, la interzicerea lui în epoca stalinistă, din pricina acelei „Doine”, scrisă cu ură la adresa „muscalilor” (comuniştii au promovat apoi… „Împărat şi proletar”). Dar ar trebui pus în oglindă cristalul poeziei lui Eminescu şi modul în care scriau alţii, ba chiar exprimarea eminesciană din articole, interesate de mesajul limpede mai mult decât de stil!
