Dacă tot facem clasificarea nesimţiţilor şi mitocanilor pe categorii sociale şi profesiuni, nu-l putem uita pe mitocanul patru ori patru, grosolanul de la un volan normal sau hahalera pe patru roţi, indiferent de marca la care se învârt ele.
Odată urcat în scaunul şoferului, individul, devenit parte constitutivă a cutiei de tablă, fumează în timp ce conduce, dacă nu cumva mai foloseşte o mână şi pentru a-şi aranja hands-free-ul, pentru că nu există fandosit cu maşină care să nu-şi rezolve urgentele probleme ”de afaceri” în timpul drumului dintre Centru şi Ţigline. Drum pe care îl parcurge cu piciorul pe acceleraţie, înjurând vârtos la fiecare stop pe care îl prinde şi atenţionând pietonii să nu-i stea în cale, nici când culoarea verde le aparţine.
„Hai, mamaie, că te aşteaptă moartea acasă”, „Mişcă, moşule, parcă te-a împăiat cineva”, „Uite şi la asta, dacă te îmbrăcai cu altă fustă îţi puteai muta mai repede ţurloaiele”... Sunt numai câteva din „drăgălăşeniile” aruncate din zbor, pe fereastra bolidului nerăbdător, cu care mitocanul, coate goale, mascalzone, îi anunţă pe necăjiţii cu talpa că e cu ochii pe ei.
Individul mereu în goană ia curbele drept, nu are treabă cu limitele de viteză şi, dacă e şofer pe maxi taxi, îşi balansează călătorii dintr-un geam în altul, râzând gros de panica lor. Când graba lui zilnică îi dă răgaz să nu mai sperie pietonii, tipul parchează nonşalant pe mijlocul benzii de circulaţie, deşi alături e loc gol, sau se înfige strâmb în mijlocul a două locuri de parcare, să nu-i zgârie vreun puşti bunătate de maşină.
Cât îşi rezolvă problemele, lasă muzica dată la maxim şi luminile de avarie aprinse şi, dacă cineva îi face semn că a încurcat circulaţia, înjură vârtos, cu sete, şi nu s-ar sfii să împingă şi vreo doi pumni la o nevoie. Pe femei le consideră proaste şi nu se sfieşte să le-o strige în faţă, lăsând geamul maşinii în jos, când vede una la volan. Le depăşeşte prin oricare parte, doar aşa, de amorul artei, că doar n-o să lase el o fufă să-i treacă pe dinainte.
Noaptea, parchează maşina sub geam şi declanşează el singur alarma, să ştie vecinii pe cine au în coastă şi să nu le vină vreo idee. N-ar suporta pentru nimic în lume să se urce în autobuz, aşa că merge şi de la un colţ al străzii în altul cu maşina, rapid, eficient şi sonor, să ştie lumea că posedă, că are cu ce.
Curăţenia şi-o face în mijlocul străzii, unde aruncă nonşalant chiştoacele de ţigări şi cutiile de cola, să strângă ăştia de la primărie, mama lor, că nu ne fac drumuri şi locuri de parcare.
Şef sau subaltern, cu maşină supărată sau doar cu vreo rablă tunată în atelierul din garaj, mitocanul auto e acelaşi. Plin de sine, supărat mereu pe pietoni, răzvrătit împotriva poliţiştilor („Nişte Garcea, se pun ei cu mine?”), înţelegător cu sine însuşi („Ce dacă beau şi eu un şpriţ, la reflexele mele…”), şoferul care sperie şoselele româneşti a devenit o fiară autentică pe care nu o înduioşează decât un singur lucru. Maşina.
Vreţi să-i atingeţi punctul slab? Călcâiul lui Ahile este pentru el covrigul din autoturism. Luaţi-i mâna de pe el, odată cu permisul de conducere care-l transformă în zmeu şi va suferi ca un câine. Dacă nu găseşte el pe cineva, undeva, care să-i suspende suspendarea şi să-l slobozească şi mai supărat pe viaţă în calea noastră, a muritorilor care merg pe jos.
