Plătesc impozite fără să stau pe gânduri, în fiecare an. Fie că am de unde, fie că n-am, încerc să îmi achit de fiecare dată, în termen, dările către bugetul local. Aşa-i corect! Ca să ai mai apoi pretenţii de la administraţie, trebuie mai înainte de toate să le dai autorităţilor contribuţia ta, pe care să o poată gospodări. Zis şi făcut. Sunt sau nu naiv, cert e că de fiecare dată când mă aşez la coadă, la ghişeele Primăriei, încă mai sper că schimbarea în bine o să vină brusc şi o să ne lase pe toţi cu gura căscată de uimire. Lasă că anul ăsta sigur o să fie mai curat prin oraş, îmi zic! Lasă că doar n-or să mai scoată iar măturătorii ăia care ridică praful, la prânz, pe trotuarele pe prin centru! Şi nici câini vagabonzi n-or să mai poată lăsa pe străzi, la infinit. Că doar n-oi fi eu singurul pe care-l deranjează să se plimbe printre animale sălbăticite, în oraş! Iar din eşecul deszăpezirii din 2015 nici nu mai încape vorbă că autorităţile au învăţat o mare lecţie. Lasă că, până la urmă, ştiu ei ce fac! La fel ca mine gândesc cel puţin vreo câteva mii de gălăţeni. La fel ca mine, cu toţii aşteaptă o minune.
Dau bani cu mână largă, de fiecare dată când familia mea pleacă la drum lung. Când se iveşte câte o treabă urgentă prin ţară, din bugetul familiei mele zboară contravaloarea rovinietei. Niciodată n-am plecat fără. Nu-s sume mari, dar o cheltuială în plus tot e şi asta. Şi azi aşa, mâine aşa… până la urmă se adună şi se simte gaura-n buget. Plătim banii ăştia pentru că legea mi se dreaptă: ca să ai drumuri bune şi să nu-ţi rupi maşina în două pe şosele, trebuie mai întâi să investeşti în întreţinerea lor. Sunt drumurile noastre, deci tot noi trebuie să le întreţinem. Dar unde or ajunge oare banii noştrii de rovinietă? Nimeni n-ar putea spune precis. În nordul judeţului Galaţi, e mai confortabil să mergi pe drumurile de căruţe care taie câmpurile cu păpuşoi decât să circuli pe şoselele judeţene. Gropile de pe DJ-uri sunt vechi şi atât de adânci că nu se astupă, indiferent câte mormane de bani ar vărsa gălăţenii la buget, plătind rovinietă. Şi nu plătesc astfel de taxe câteva sute de gălăţeni, ci peste 20.000 de şoferi. Dacă le numărăm şi familiile, înseamnă că măcar vreo 60.000 de oameni tot aşteaptă să se asfalteze DJ-urile. Şi tot aşteaptă în zadar.
Las de la mine, chiar dacă n-am. De fiecare dată când îmi iau leafa, văd cum sute de lei se duc la stat, pentru asigurarea medicală. Pe asta chiar e musai să o ai, să te poţi trata, la nevoie. Şi, dacă tot laşi un pumn de bani, în fiecare lună, măcar să dormi liniştit, ştiind că ţi-ai cumpărat cu ei un tratament uman, atunci când te-a biruit durerea. Să primeşti medicamente bune şi un pat curat pe care să suferi. Să ai în jurul tău nişte specialişti optimişti care să-ţi dea măcar impresia că nu eşti singur în faţa bolii şi că toate au o rezolvare. Sute de mii de gălăţeni au nevoie de aşa ceva. Sute de mii de oameni de toate vârstele plătesc pentru lunar bani grei pentru aşa ceva. Iar când, inevitabil, boala li se cuibăreşte în trup, prea puţini sunt cei care primesc ce le trebuie.
Cheltuiesc bună parte din ceea ce câştig pe dări şi nu mi-e ciudă. Aşa am învăţat eu că trebuie să fie viaţa într-un oraş cu potenţial: agitată şi scumpă. Din păcate, la fel ca noi toţi, la Galaţi îmi cumpăr mai degrabă peticeli, spoieli, amânări şi amărăciune. Până când?
