Forţată de împrejurări, am tot bătut zilele trecute Traianul în reparaţii, cu zona adiacentă, inclusiv Parcul Rizer şi străzile din jur, ba am ajuns şi în Grădina Publică, unde nu mai fusesem de vreo două luni - nu că n-aş fi vrut, dar, ce să facem, nu toţi avem program care să ne permită asemenea aroganţe precum dusul în parc după serviciu. Ei bine, Traianul se tot repară şi nu se mai termină, chestiune care-i umple de respect la adresa autorităţilor locale pe toţi aparţinătorii bolnavilor din Spitalul Militar şi cel de Psihiatrie, sunt convinsă. Ce să mai vorbim de riverani, sătui până peste cap de praf, mizerie, incompetenţă, pe alocuri şi extrem de multă delăsare. Că trebuie reparată strada, e clar. Dar de ce nu poate fi frontul de lucru mai curat, mai îngrijit, mai fără munţi de pietriş şi de nisip pe unde nu te-aştepţi, aşa încât să fie măcar suportabil să treci prin preajmă, asta nu pot înţelege. Şi eu am zilnic biroul plin de hârtii, dar nu plec seara fără să fac oleacă de ordine, nu de alta, dar dimineaţa tot în balamucul respectiv ar trebui să vin să lucrez. Iar dezordinea nu dă naştere unor capodopere decât prin filmele americane.
Am văzut lucrători la drumuri şi prin străinate. Cu siguranţă, erau plătiţi mai bine, nu neg. Şi aveau şi utilaje mai bune, desigur. Dar roabele nu se duceau singure seara la locul lor, nici curat unde mâncaseră muncitorii prânzuţul nu se făcea ca prin minune, nici toaleta ecologică a amenajării de şantier nu se curăţa singură. Pentru aceasta din urmă, venea o firmă specializată, o lua pe cea murdară şi punea una curată în loc. Dar utilajele şi uneltele şi le puneau oamenii la loc, într-o zonă împrejmuită şi închisă, dimineaţa, când aveau nevoie, ştiau de unde să le ia. Nu lăsa nimeni roaba în mijlocul drumului, ca la noi, nici muntele de nisip în parcarea clădirii de vizavi, că-şi lua amendă toată firma de construcţii, de la şefi la diriginţii de şantier şi simpli muncitori, dacă nu respectau programul de lucru cu pauze când lumea mănâncă de prânz, sau chiar mai lungi, şi pentru somn, în anumite zone rezidenţiale. Şi, să ne înţelegem, nu e cine ştie ce ştiinţa facerii rachetelor spaţiale la mijloc, trebuie doar să respecţi legile. Legile alea care, acum, sunt la fel aici ca în toată Europa şi pe care ne-am angajat, ca stat, că le respectăm. Exact cum, dacă un descreierat urlă în timpul nopţii între blocuri, chemi poliţia să-l salte, tot aşa, şi dacă se înjură constructorii pe şantier ca la uşa cortului, ai posibilitatea să le faci reclamaţie. La fel, dacă muncitorul face pipi pe zidul casei tale, în loc să aibă o toaletă specială pe şantier. Sau dacă îşi lasă utilajul în faţa ieşirii tale din curte, de nu mai poţi scoate maşina până se termină weekendul. La noi, însă, oamenii se tem. Şi se tem cumva justificat, ce, te pui cu Dorel? N-aţi văzut, la Giurgiu s-au apucat să dărâme alt bloc decât trebuia, e mare lucru să intre cu buldozerul în casa omului care i-a reclamat şi să spună că a greşit? Ştiu, sună ca o glumă proastă, dar umblă vorba că se petrec din astea şi pe şantierul din Traian. O fi, n-o fi aşa, eu zic să verifice Poliţia locală. Şi să ne spună şi nouă.
