Cu toţii am trecut prin sistemul de învăţământ românesc, aşa că, după concluziile puse de preşedinte, printr-o deducţie logică, dacă şcoala românească scoate tâmpiţi, asta suntem.
Însă, pentru liniştea noastră, trebuie să adăugăm şi câteva argumente care să întărească zicerea prezidenţială. Şi cum declaraţia din puţul gândirii domniei sale a venit tocmai la lansarea unui cărţi privind comunismul, e momentul să ne întrebăm, cu calm, de ce naiba l-am împuşcat noi pe nea Nicu? Nu pentru că am fi nostalgici, ci din curiozitate epistemică, generată de statutul de imbecili (sinonim la tâmpit) care ni se propune.
Ei bine, preaîmpuşcatul ne închisese în ţara asta ca într-o temniţă, nu ne lăsa nici să înjurăm cum se cade, să nu ne audă băieţii cu ochii albaştri şi să le vină vreo idee despre „adrisant”, vorbea ca o cizmă limba română şi îşi admira portretele prin ziare şi pe stadioane. Şi ce dacă? Uitaţi-vă în jur câţi sunt astăzi ca el.
Povestea poate să continue cu salamul cu soia, repartiţiile la ţară, circulatul cu maşina o duminică da şi una ba, frica permanentă, nevoia apartenenţei la partid dacă vroiai post, casă, avansare în funcţie şi aşa mai departe. Cât din toate astea am reinventat deja în doar 20 de ani de când l-am pus la zid?
Gramatica limbii române a devenit un accesoriu mizer, inutil până şi la porţile deschise ale Europei, ne lepădăm de filozofi şi gânditori ca de ciorapii vechi şi clamăm victoria ospătarilor şi a mecanicilor auto, de altfel meserii onorabile, dar care nu trebuie neapărat făcute de analfabeţi. Ne reîntoarcem inconştienţi la statutul de naţiune agricolă, vizitată de turişti doar pentru că la noi vacile sunt încă duse la păşune de idiotul satului, nu păzite cu circuit electric pe câmpie, la comportarea brutală şi lipsită de educaţie, ne vindem pe ecrane sânii şi fesele ca pe nişte bunuri culturale, facem sluj la uşa partidelor ca să prindem rând la o slujbuliţă bine plătită şi ne bucurăm că nu ne ridică nimeni de pe stradă dacă umblăm goi, beţi morţi sau înjurând birjăreşte.
A, dosarele! Uitasem de ele. Se făceau la comandă şi cu ele erai şantajat pe viaţă. Vi se pare cunoscută figura? Sau umilinţa? Capul mereu plecat în faţa autorităţii atotştiutoare şi plină de ifose care, fie la prezidiu, fie la ghişeu, se credea coborâtă cu hârzobul din cer. A dispărut cumva umilinţa celor mărunţi şi neînsemnaţi? Sau linguşeala celor din apropierea puterii?
Aşa că după două decenii de tras la ramele speranţei, şi de frecventat cursurile şcolilor româneşti, putem ajunge la concluzii bizare. Munca nu mai înnobilează prea multă lume, însă lenea cu siguranţă nu mai ucide pe nimeni în România. Cine mai munceşte în ziua de astăzi se spune că ori e fraier, ori nebun, mai ales pe câţi bani se iau, la noi, la final de lună. Pila şi telefonul, e drept mobil, ţin loc de adeverinţă, cine poate oase roade şi dacă pleci capul poţi să rămâi şi filozof.
Cât despre sutele de „ceauşeşti”, răsăriţi ca ciupercile după ploaie, care se admiră prin ziare şi pe ecrane, vorbind gângăvit, în gol, plini de ei şi gata să se răzbune pe orice necăjit care nu le cântă în strună, aceştia par cioburile sparte ale unei oglinzi groteşti ce ne-a intrat deja în suflet.
O şi aud pe cântăreaţa care colinda ţara murmurând „Ceauşescu n-a murit, Ceauşescu e o boală”... Aşa am crezut şi eu. Numai că bolile au leac sau, dacă nu au, te pun la pământ şi te omoară. Noi nu, noi suntem rezistenţi, adaptabili, originali. Şi tâmpiţi! Pupăm ce e de pupat de două decenii încoace, mânjim cu noroi istoria şi cultura acestui neam şi nu vedem că prostia şi hoţia se întind ca o mâzgă.
O răzbunare mai dulce pentru cel care ne-a ucis unora tinereţea, şi care pentru alţii nici măcar nu există, nu cred că se putea inventa. Cizmarul ne-a croit încălţări de mahala fetidă cu care păşim în secolul XXI peste pragul Europei.
Şi să ne mai supărăm când ne face Băsescu tâmpiţi? O fi ştiind `mnealui ceva, că doar tot printr-o şcoală românească a trecut.
