Cred că profesorul nu poate fi decât om bun. Pentru o leafă sărăcăcioasă, n-ai cum să vrei să-l înveţi ceva pe copil decât dacă îţi place într-adevăr să-l vezi crescând. Şi asta înseamnă, într-un fel, să-l şi iubeşti. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să stea lucrurile. În realitate, însă, într-un sistem educaţional sărac, îşi mai fac loc şi uscăturile.
Pe lângă zecile de profesori excepţionali pe care i-am avut, în anii de şcoală, au fost şi vreo câţiva care făceau, la oră, toate greşelile din manualele de pedagogie. Se enervau când copiii nu le înţelegeau explicaţiile. Îi aşezau pe elevii buni în primele bănci, iar pe cei slabi în ultimele. Îi chemau la lecţie pe copiii buni folosindu-le prenumele, iar pe cei slabi folosind-le întotdeauna numele de familie, pe un ton oarecum rău-prevestitor. Şi nu erau profesori în primul an de învăţământ sau în vreo dispoziţie proastă, pasageră. Aşa înţelegeau ei să-şi facă meseria. Dar cei mai răi n-au fost incapabilii sau cei lipsiţi de vocaţie pedagogică.
Mult mai răi au fost profesorii care băteau la noi ca la fasole. Şi, culmea, niciunul dintre ei nu era plătit să ne predea box. Primul era de muzică. Un om de peste 50 de ani, care probabil îşi ratase cariera şi sfârşise la catedră. De când a intrat prima oară în clasă ne-a spus că lui nu-i plac de niciun fel copiii, dar că n-are încotro şi trebuie să predea, pentru că la vârsta lui nu-l mai primeşte nimeni. Eram într-a V-a sau a VI-a. A urlat la noi în fiecare oră. A pocnit măcar câte un copil sau doi în fiecare săptămână. Le-a pus note mari multora care copiau la extemporale şi note proaste celor câţiva care îşi chinuiau neuronul, ascultându-şi părinţii care spuneau că nu-i frumos să copiezi. Şi, în ciuda enervării care-l sufoca ori de câte ori intra în clasă, copiii nu prea i-au învăţat de frică. Îl urau, în momentele lor de slăbiciune, când vedeau că n-au cum să se ferească de pumnii lui şi de răzbunările lui demente, de om în toată firea care îşi punea mintea cu copiii. Dar în restul timpului, cu toţii râdeau de el şi de comportamentul lui nebunesc.
Al doilea mare boxer al şcolii era un profesor de desen. Nu prea înţelegea nimeni ce dictează, la orele de teorie, pentru că avea o voce gâjâită. Dar nici nu prea era asta important. La început de gimnaziu, istoria artei nu interesează chiar pe toată lumea. Şi nici nu punea omul note mici. Doar că, ori de câte ori sesiza copii murmurând prin clasă, îi chema la catedră şi-i alinia frumos, unul în spatele celuilalt. Apoi, ceremonios, pe rând, îi lipea fiecăruia câte una (sau chiar câte două), de i se învârtea copilului capul. Apoi, bună pace! Cum ai încasat-o, făceai stânga împrejur şi treceai la loc. Să nu ne fie cu supărare! Dacă vreunul comenta pe marginea palmei pe care tocmai o luase peste gură, făcea cale întoarsă, până la catedră, trecea în faţa plutonului de elevi adunat la execuţie şi se mai alegea cu una. Erau palme meşteşugite, care nu lăsau niciodată decât o roşeaţă pe obraz. Niciodată urme de degete sau vânătăi. Nu era nicio dovadă a circului grotesc pe care profesorul respectiv îl considera educaţie.
Dacă or mai trăi, oamenii ăştia sunt acum pensionari şi se laudă că au educat generaţii. Şi împart acelaşi statut cu dascălii care chiar ne-au deschis drumul în viaţă. Şi mare lucru ar fi să nu-şi fi lăsat moştenire năravurile, pe undeva, prin sistem…
