În ultimii ani, simt cum creşte nevoia de a admira, într-o populaţie pleoştită, dezamăgită de maneaua politică şi de copy-paste-ul cultural. Ne mulţumim chiar şi cu eroi parţiali!
Răposatului Vadim, un individ foarte cult, cu memorie fantastică, însă pe măsura unei versatilităţi şi duşmănii exagerate, i se exagerează acum şi talentul literar şi i se iartă atacurile murdare. Din partidul său, s-a prăpădit acum şi Mitzura Arghezi, o actriţă care a strălucit doar prin perpetuarea publică a numelui Arghezi. Ţin minte cu câtă emoţie am întrebat-o, într-un cadru cultural, despre amintirile legate de poet, chiar m-a invitat pe la Mărţişor, şi am fost uimit s-o văd fugind la propriu, pe holul Parlamentului, crezând că o întreb despre PRM, cu care intrase în Cameră sora lui Baruţu, cel care bătea cuie în oglindă… Acum, şi preţul manuscriselor argheziene o mai fi crescut, odată cu decada morţilor culturale.
Mulţi se chinuie să ajungă, odată repauzaţi, la vestitul Cimitir Bellu, cu eternitate „la centru”, lângă Eminescu. Marea artistă Elvira Godeanu tocmai a fost însă mutată, la cererea unui urmaş prea vârstnic pentru a mai bate drumurile Capitalei, din acest neglijat Père-Lachaise românesc (mde, primarul e la „mititica”), şi reînhumată săptămâna aceasta în Cimitirul catolic din Târgu Jiu; poate şi o reparaţie de ordin religios. Autorităţile din Târgu Jiu abia aşteptau să se îmbogăţească cu aceste adevărate moaşte culturale - vezi, sunt buni şi urmaşii la ceva: la retrocedări umane! Târgu Jiu le oferă astfel pelerinilor culturali şi acest simbol, alături de complexul monumental al lui Brâncuşi. De asemenea, se încearcă mutarea din Paris, din Cimitirul din Montparnasse, la Hobiţa, tot cu concursul unui urmaş, descoperit de un scriitor la baştina sculptorului, unde casa părintească a genialului artist ajunsese un veritabil coteţ. Guvernul a tot promis să plătească avocaţi, dar probabil va da chix şi cu statuia „Cuminţenia Pământului”. Acasă, Brâncuşi ar putea fi uitat sub bălării, care împânzesc cimitirele noastre greu de reabilitat pe bani publici puţini şi fără fonduri europene. Fie că e vorba despre Cimitirul marin de la Sulina, fie de Eternitatea noastră, unde nu ne mai ştim foştii mari artişti (Mantu, de pildă), savanţi (Moise Pacu) sau oameni politici (primarul teilor, Constantin Ressu, ca să dăm un simplu exemplu).
Autorităţile din Târgu Jiu aveau tot interesul să aducă rămăşiţele actriţei lor, care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa acolo, teatrul local purtând numele marii artiste. Al cărei soţ, marele antreprenor Emil Prager, a lăsat în urmă uzine hidroelectrice şi primele lucrări inginereşti la Defileul Jiului…
Mă tot întreb când o să avem şi noi o statuie a lui Fani Tardini, căci nu-i ştim nici mormântul, nu-i punem nici vreo placă memorială, casa i s-a demolat, iar numele cumnatului Ioan Vlădicescu dat unui vad (Cărăbuş) s-a uitat… Un strănepot Vlădicescu, profesor universitar, care a predat la Paris şi Londra, a venit degeaba în oraşul nostru ca să NU descopere vreo urmă a omagierii marii artiste, în afară de numele dat unui teatru construit de fapt de Urechia drept Ateneu… Regretatul istoric Paul Păltănea îmi spunea că meschinul Grigore Ventura notase la moartea artistei, cu răutate: „A murit o babă”. S-o fi răzbunat „Venturiano”, dar noi de ce ne răzbunăm pe memoria marilor înaintaşi, în timp ce alţii le aduc acasă oasele?
