"Oraşul e pe ducă. Un singur loc de muncă de pe urma căruia să câştigi o pâine mai albă nu mai găseşti pe-aici! Şi prost să fii să nu îţi dai seama că, de fapt, am ajuns sclavii unor patroni îmbogăţiţi pe nedrept, care de 25 de ani îşi bat joc de munca noastră, ca să poată strânge averi şi să se lăfăiască în lux. Asta, dacă n-or fi ei chiar nişte copii de ştabi comunişti, caz în care se lăfăiesc de mai bine de un sfert de veac. Ăştia fac legea în oraş, dom’le, nu alde noi, rupţi în fund şi cu restanţe la întreţinere. Hai noroc şi pân’ la fund!"
Din păcate, pălăvrăgeala asta de birt n-are cum să ne ducă decât în gard. Indiferent cât ne-am da noi de ceasul morţii, realitatea rămâne aceeaşi: ca să ai, trebuie mai întâi să munceşti din greu. Poate ani întregi, poate zeci de ani sau poate chiar o viaţă întreagă. Cale regală până la confort nu există pentru noi, muritorii de rând! Pentru unii, munca asta grea e pe şantier. Pentru alţii, la un birou în spatele căruia îşi tocesc neuronul mult peste programul normal de lucru. Pentru unii e în Combinat, iar pentru alţii e în cabinetul medical. Depinde de oameni şi de carierele alese. De multe ori, doar drumul spre un prim loc de muncă acceptabil durează ani întregi şi trece prin tot soiul de unghere întunecoase. Poţi ajunge, bunăoară, pe drumul spre un loc de muncă acceptabil, să ai tot soiul de şefi tembeli. Poţi fi nevoit să speli vase, să dai cu mătura sau să păzeşti depozite. Uneori înduri umilinţe nemeritate. Munceşti mult şi rămâi tot sărac, an după an. Nu-i frumos, dar e adevărat. Dar atâta timp cât mergi înainte şi cât încă ştii unde ţi-ai propus să ajungi, mai ai şanse să-ţi îndeplineşti dorinţele. Dacă eşti mai bun decât cred şefii tăi, tot o să găseşti până la urmă un angajator care să te preţuiască. Dar, până atunci, e nevoie să munceşti şi să cauţi. Cu cât îţi dai seama mai repede că viaţa nu te-a făcut nici beizadea, nici câştigător în serie la loto, cu atât mai devreme poţi să începi să munceşti şi să-ţi construieşti viitorul la care visezi. Sigur că-i extrem de greu, dar dacă nici nu încerci…
Mintea n-o să-ţi pritocească nicio idee genială, atâta timp cât nici măcar nu te mişti de-acasă. Şi dacă ţi-ar veni vreo mare idee de afaceri, n-ai fi în stare s-o pui în practică, nefiind obişnuit cu munca.
E logic? Nu prea e. Cel puţin nu pentru miile de gălăţeni care preferă să o mai dea, încă, din colţ în colţ, decât să se apuce de muncă. Şi sunt din ăştia cu miile, nu glumă! Înţeleg că-i greu să munceşti pe un salariu care nu-ţi ajunge. Dar nici nu-mi pot imagina umilinţa de a spune, făţarnic, „nu pot să muncesc” sau „e sub demnitatea mea să fac asta” şi totodată de a întinde mâna la milă, la ajutorul social de la stat sau, mai rău, la pensia părinţilor îmbătrâniţi de muncă.
Când vine vorba de muncă, n-ar prea trebui să ne permitem să ne ruşinăm uşor. Un om deştept şi şcolit, care, de nevoie, munceşte ca agent de pază e mai de admirat decât unul care rămâne acasă, trăind pe spatele familiei, în căutarea serviciului de vis. Iar cine spune că n-are unde munci, ori e prost informat ori nu vrea să facă treabă. Ceva joburi se mai găsesc şi pe la Galaţi. Nu-s servicii bune, nu-ţi asigură nici confort, nici perspective de avansare şi nici vreo leafă bună. Ba am zice chiar că sunt foarte prost plătite. Dar să începi să munceşti, să faci ceva, orice, e un mare pas înainte pentru gălăţenii care n-au lucrat o zi în viaţa lor, dar se aşteaptă să ajungă directori.
