Portul Galaţi nu mai este demult un loc de plecare şi venire! Odinioară, pe vreme străbunicilor, nu exista curiozitate mai mare decât să aştepţi în port, alături de grupuri mari de curioşi, apariţia, în amonte, a unui vapor. Întâi apărea ca o ceaţă, apoi fumul scos pe coş îi făcea pe experţii în întâmpinări să strige numele vaporului, recunoscut…
Astăzi doar Combinatul mai scoate fum şi nimeni nu ar vrea să-i facă semne cu batista. Portul însă începe să se schimbe. V-o spun ca unul care are năravul să-şi bea adesea cafeaua pe pontonul de la care a plecat „Libertatea” sau de pe vasul din „prova” pontonului.
Stăteam, în anii trecuţi, şi câte-o oră, uneori două, până ce trecea vreun împingător cu barje pline de minereu, iar valurile făcute legănau uşor pontonul. De câtăva vreme, te leagănă de câteva ori pe oră nu numai împingătoarele, ci şi şalupele albe cu motor care îşi trimit siajul cu întârziere să ridice valurile. Trec bărci mai mici, trece o navă pentru plimbări pe Dunăre, ancorată în restul timpului la mal, trece vasul de buzunar al unui hotel înalt din apropiere…
Mişcarea asta a apei, dincolo de percepţia oficială, arată că ceva s-a schimbat, dar aş vrea să se mişte continuu pe val ambarcaţiile pe Dunăre, căreia încă îi lipseşte portul său de vacanţă!
Şi uite că în aceste zile a „ancorat” aici primul târg naţional de carte, ca un port al Culturii! Plasat în calea gălăţenilor care oricum sunt atraşi de Dunăre, ca o ambuscadă culturală, târgul, cu infuzia sa de carte din multe oraşe ale ţării, de la edituri mari şi mici, are în spate ceea ce autorităţile din niciun oraş al lumii nu pot organiza: o Dunăre care să participe gratis la festival.
Editori, scriitori, vânzători de carte, gură-cască, oaspeţi ai oraşului despre care ştiau că este cel mai mare port la Dunărea maritimă, se bulucesc, de îndată ce pot, pe malurile Falezei şi privesc gratis la peisajul fascinant în prag de seară, la amiaza somnoroasă, în dimineaţa aburită, luminat noaptea cu toate „jucăriile” metalice uriaşe ale taberei de sculptură.
Cu ocazia primului târg naţional de carte de la Galaţi, am avut ocazia să citesc şi producţiile copiilor, din clase primare sau de liceu, despre Dunăre şi despre Galaţi. Un concurs de creaţie al viitorilor scriitori care vor aduce carte la alte târguri, ale viitorului.
Peste o sută de lucrări, multe doar tehnice, cu date scoase de pe Internet, din care am aflat şi noutăţi despre istoria, cultura şi industria gălăţeană. Dar şi pagini scrise cu imaginaţie, cu sclipiri de literatură, grozave pentru vârsta lor.
Vreo două vorbeau, sper că uzând de sinceritate, despre plictiseala pe care au simţit-o în oraş până când altcineva din afară a venit, oaspete curios, să se bucure de ce avem şi nu preţuim destul. Alţi copii au ales cele mai frumoase cuvinte pe care le ştiu ca să scrie despre oamenii cunoscuţi din vechi ai Galaţiului şi despre instituţiile de cultură. Câţiva, poate inspiraţi şi de remarcile zilnice ale adulţilor, au fost chiar răi (dar exacţi) cu oraşul lor.
N-am să dau decât un fragment, concludent, compus de o scriitoare de 15 ani: „Oraşul meu de tei/ Cu gropi câte vrei / Aşa frumos apar / Şi-ţi lasă un gust amar, / Când în ele-ţi rupi piciorul / Sau chiar şi tractorul. / În junglă dacă ai fi, atâţia câini n-ai găsi. / Eşti norocos dac-ai scăpat / Şi nu te-au muşcat.” Şi pamfletul ritmat continuă…
Noi, care ne dăm adulţi, nu putem decât să luăm notiţe de la cei care vin din urma noastră cu o sinceritate câştigată, cerându-şi vechiul oraş de aur, cerându-şi portul înapoi.
