Ieri a fost Ziua Dunării. Ei şi ce?, cam aşa s-ar putea traduce indiferenţa autorităţilor faţă de această zi. În timp ce în alţi ani – electorali – în care pe Faleza Dunării se reuneau atâtea autorităţi de nu aveai loc să arunci un bold, plus invitaţii de la centru, în acest an toată lumea a lăsat-o baltă. Că domnul ministru al Mediului s-a dus la Tulcea şi că acolo a fost punctul maxim de atracţie, am înţeles. (Adică, nu am înţeles foarte bine, dar mă dau deşteaptă şi mimez).
Ne-am amintit, cu această ocazie, de manifestările de anii trecuţi, când Sulfina Barbu, Gheorghe Flutur, Vasile Blaga, Victor Paul Dobre şi alţi înalţi demnitari făceau cu mânuţele, de pe scena amenajată pe Faleză, către gălăţeni. Nu că ne-ar lipsi fanfaronada politicianistă, însă puţină organizare nu ar fi stricat. Şi nu mă refer aici la seminarii plicticoase, ci la chestii reale şi practice, precum de pildă organizarea unui concurs de proiecte pentru amenajarea Falezei Dunării cu adevărate locuri de agrement (promisiune cu care ne amăgesc politicienii prin campanii electorale) sau pur şi simplu la salubrizarea unei porţiuni din malul Dunării.
Trăim la Dunăre şi ne place să ne mândrim cu asta. Ştim cum miroase, cum arată, cât e de rece sau, după caz, de caldă, Dunărea în toate momentele din an. Pentru noi, discuţiile despre cât de crescută sau cât de scăzută este Dunărea sunt la ordinea zilei. Pentru alţii, care nu trăiesc, aşa, ca noi, la malul bătrânului fluviu, discuţiile pot părea ciudate sau hazlii. Pentru noi este vorba doar de obişnuinţă.
Însă poate chiar asta ne-a făcut să nu îi mai acordăm deloc atenţie Dunării – obişnuinţa. Poate că ne-am obişnuit atât de mult cu ea, încât nici măcar nu o mai vedem. Nu vedem nici oportunităţi de afaceri, nici potenţial turistic, nimic. Parcă nici nu există!
Şi este păcat, pentru că avem, în plan local, o grămadă de instituţii publice care au în „obiectul de activitate” gestionarea Dunării. Şi care instituţii (cu excepţia Agenţiei pentru Protecţia Mediului, care a organizat o serie de acţiuni cu caracter educativ) s-au făcut, ieri, că … plouă.
Este drept, chiar a plouat, dar asta nu este o scuză! Şi nu vorbesc aici doar de serviciile deconcentrate – şi aici îi dau dreptate unui supărat coleg de-al meu – avem autorităţi locale care nu fac nimic. Avem o primărie a unui municipiu la Dunăre (başca Siretul şi Prutul!), avem un Consiliu al unui judeţ la Dunăre şi avem o Prefectură riverană bătrânului Danubiu. Ce mai avem? Diverse comitete şi comisii, toate în legătură cu Dunărea şi… degeaba!
Cu ce îi încălzeşte pe gălăţeni faptul că ieri toate oraşele riverane Dunării au sărbătorit, în condiţiile în care la noi, în afară de Târgul Naţional de Carte "Axis Libri", nu s-a întâmplat nimic notabil? Desigur cu o excepţie – asta aşa, ca să întărească regula: avem, în continuarea programului, un mal „privatizat” al Dunării.
Nimănui nu îi pasă de comoara pe malul căreia trăim, însă când e la o adică, toată lumea se ia cu mâinile de cap că Galaţiul nu are – de ce oare? – obiective turistice şi nici măcar un brand!
Nemulţumitului i se ia darul, aşa se spune în popor. Dar indiferentului?…
