Până în vara lui 2013 nimeni nu ştia nimic despre Alexandru Vişinescu. Nimeni nu ştia cine este sau a fost acesta, dar mulţi auziseră despre torturile şi condiţiile din închisorile comuniste. Până în prezent, documentele arată că, în perioada în care Alexandru Vişinescu a fost comandantul Penitenciarului de la Râmnicu Sărat, între 1956-1963, pe mâna lui au trecut un număr de 138 de deţinuţi. Perioadă în care deţinuţii erau izolaţi, privaţi de hrană şi de asistenţă medicală, ţinuţi în frig, iar torturile fizice şi psihice erau la ordinea zilei pentru orice abatere minoră.
Vişinescu a apărut pe sticla televizoarelor când jurnaliştii au încercat să îl intervieveze, acum doi ani şi jumătate. A dat cu pumnul şi a înjurat. Pe 27 ianuarie 2016, la ultimul termen al procesului său de la Curtea Supremă şi cu două săptămâni înainte să îşi afle verdictul, comandantul Penitenciarului de la Râmnicu Sărat a spus că nu îi pare rău de nimic, că nu a îndeplinit decât simple ordine, însă a cerut clemenţă, printre lacrimi, şi să fie lăsat să moară. A dus la îndeplinire simple ordine, cum vine asta? Adică nu ştia ce face, nu ştia că omoară lent nişte oameni? Nici măcar acum, la peste 50 de ani de când a fost şeful torturilor, el nu pare să înţeleagă ce a făcut. Apare în faţa judecătorilor cu teama ca, probabil, să nu resimtă torturile pe care el le aplica în vremurile „glorioase”, de teama morţii de după gratii.
Nu cred că Vişinescu înţelege ceva din acest proces, atât timp cât ţine la gradul pe care îl are şi a cerut să nu fie degradat militar. Nu înţelege care este vina lui şi trăieşte în continuare în ignoranţă, aşa cum a condus şi penitenciarul. Vorbeşte despre faptul că a fost înfiat, despre faptul că a fost slugă până să fie militar, de parcă acestea l-ar scuti de vină. Nu plânge să fie iertat de victime, ci să nu fie degradat, plânge pentru că nu vrea să fie închis, acum, la sfârşitul vieţii. Cred că nu avem nevoie de o dovadă mai clară că sistemul comunist s-a împietrit în sângele unora şi nu s-a lăsat curăţat nici de lacrimile celor care au suferit în faţa lor, nici de învinuirile care li se aduc.
În „1984” al lui George Orwell „Ignoranţa este putere”. Sistemul comunist a funcţionat asupra lui Vişinescu întocmai ca la carte şi l-a încurajat. Ceea ce spune partidul este corect. Cei care ajung în carceră sunt vinovaţi şi trebuie trataţi ca atare, trebuie pedepsiţi. Sistemul a găsit în cel care cândva a fost o „slugă” teren fertil. I s-a dat libertate să facă ce vrea din deţinuţi. „Sluga” Vişinescu s-a simţit liberă şi puternică stâlcind carnea deţinuţilor. Nu numai că sistemul a găsit în Vişinescu teren fertil, dar i-a lăsat libertatea de a dezvolta sămânţa răului ca pe o floare a groazei. Torţionarul nu a devenit sclavul sistemului, l-a depăşit cu hărnicia unui om care se vede pentru prima dată proprietarul unui bucăţi de pământ pe care să îl ude cu pumni. Apa şi hrana acestor roade au fost lacrimile şi neputinţele deţinuţilor.
Pentru Vişinescu poate e prea târziu să mai înţeleagă ceva, după atâţia ani cât a fost lăsat în liniştea apartamentului său, departe de răspunderea pe care a avut-o în anii aceia de comunism, dar asta trebuie să ne dea de gândit. Câţi oameni din politica actuală nu sunt slugile ideii de putere şi câţi dintre ei, dacă ar fi lăsaţi, nu ar începe să dea cu „pumnul” lor legislativ în stânga şi în dreapta dacă li s-ar da ocazia.
