Despre ce sex ar trebui să aibă soţii, într-o familie, se vorbeşte cu glas din ce în ce mai ridicat în România. De unde, până acum, doar comunităţile gay făceau marşuri, de la o vreme şi susţinătorii familiei tradiţionale, formate din bărbat şi femeie, ies la defilare. Sigur că pe românul de rând nu-l prea interesează dacă au sau nu homosexualii dreptul să ţină cununie civilă. Ba mai mult, când îi iau ca din oală reporterii, la birt sau la piaţă, oamenii răspund năuci: "Lua-i-ar naiba, că le-aş rupe picioarele dacă vin pe aici" sau "Lasă-i, maică, că e tot oameni şi ăia!".
Pe mine, un lucru mă îngrijorează, atunci când mă gândesc la un cuplu de homosexuali: felul în care vor creşte copiii pe care cei doi sau cele două îi vor avea în grijă. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, în viaţa de cuplu, vrei să faci şi pasul ăsta: să ai un copil, care să ducă mai departe ceva (bun, dacă se poate) din ceea ce eşti. Nu spun că ar creşte copiii adoptaţi de cuplurile gay mai buni sau mai răi decât cei ai heterosexualilor. Nu spun că ar fi mai întregi la minte sau mai debili unii decât ceilalţi. Şi n-o spun dintr-un singur motiv: n-o ştiu sigur. Cazuri, în jurul meu, n-am avut de unde vedea. Câteva studii am citit şi eu. M-am uitat şi prin nişte cărţi despre creşterea copilului, am încercat să documentez eventualul impact psihologic pe care l-ar putea avea asupra celui mic să crească între două mame sau între doi taţi... Am mai văzut nişte emisiuni, nişte interviuri, ba am citit şi un text al maestrului Andrei Pleşu, care scria că un copil trebuie musai să aibă mamă, nu numai taţi. Am strâns o cantitate mai însemnată de informaţie pe tema asta decât mulţi dintre prietenii mei. Dar, la finele zilei, dacă ar fi să rup un copil dintr-o familie în care taică-su îl bate cu furtunul de la maşina de spălat sau unul dintr-un centru de plasament unde-l bat şi îngrijitorii, şi colegii şi să-l dau unei familii formate din două mame sau doi taţi paşnici... zău că n-aş şti ce să fac. N-aş putea spune nici că-i face bine copilului prima familie, nici că-i de preferat, pe termen lung, cea de-a doua.
Problema, cu lucrurile astea, este că nu sunt niciodată simple. Câţi oameni există, atâtea poveşti diferite de viaţă sunt. Poate că - în ciuda deviaţiei de la ceea ce Biserica numeşte familie tradiţională, iar oamenii de ştiinţă recunosc a fi modul clasic de perpetuare a speciei - oamenii cu preferinţe sexuale diferite nu-s toţi răi, judecaţi fiind în funcţie de valorile sociale încetăţenite. Înţeleg că cei mai mulţi nu fură, nu ucid, nu pervertesc cu bună ştiinţă. Sau poate că, aşa cum spun adepţii familiei tradiţionale, viaţa alături de homosexuali malformează şi stigmatizează. Din păcate, informaţiile obiective, pe tema asta, nu-s la îndemână în societatea noastră: oamenii sunt fie pro, fie contra. Loc de învăţat nu prea rămâne.
Nu-s eu în măsură să spun dacă ar trebui sau n-ar trebui să aibă cuplurile gay dreptul la uniune civilă. E o chestiune pe care trebuie să o decidă o majoritate. Totuşi, un lucru ştiu sigur: e genul de subiect despre care cred că n-ar trebui să mai vorbim după ureche. Înainte să spunem că e bine sau rău, să ne documentăm. Să citim şi Biblia, şi o carte-două de psihologie, să ascultăm şi teologul, dar şi medicul, ba şi activistul pentru drepturile omului. Iar când luăm o decizie, să o facem ca şi cum într-o zi ea i-ar putea afecta pe copiii sau pe fraţii noştri. Dacă procedăm aşa, ar trebui să putem ţine capul sus.
