Dacă nu ne-au fost suficienţi 26 de ani ca să înţelegem că minciuna electorală nu ţine de foame, înseamnă că e ceva nu tocmai în regulă cu noi. Suntem dezinteresaţi? Creduli? Puţini la minte?
Prima variantă ar trebui să fie cea mai improbabilă. Nu se poate să nu te intereseze cum vei trăi mâine sau peste trei ani. La 18-19 ani, mai poţi încă să bravezi, spunând (şi crezând, probabil) că pe tine mocirla României de azi nu te poate murdări. Dar prea mult n-o să îţi poţi menţine părerea asta. Crescând, tot o să te loveşti de birocraţie, de nepotism, de mizeria şi lipsa de omenie din spitale…
Nici creduli n-ar trebui să mai fim, după ce, ani la rând, ne-am tot văzut bunicii şi părinţii înghiţind pe nemestecate minciuni gogonate şi irosindu-şi voturile, în speranţa unui iluzoriu „mai bine pentru omul de jos”. Dacă un partid a promis ceva şi, ajungând la putere, nu s-a ţinut de cuvânt, de ce l-aş mai vota? Că mult bine ne-ar mai putea face nouă oameni condamnaţi pentru fraude sau cercetaţi în dosare penale care trenează de ani lungi pe rolurile instanţelor şi care acum o fac pe neprihăniţii!
Iar grei de cap sigur nu suntem! Înţelegem că economie e dinamică şi că degeaba ne creşte salariul acum cu 10-15 procente dacă, peste câteva luni, cheltuielile vor fi prea mari şi job-urile ni se vor desfiinţa. Înţelegem că bugetul statului nu-i sac fără fund şi că nu avem cum să primim salarii şi pensii mai mari câtă vreme plătim taxe mai puţine şi mai mici. Pricepem şi noi că, fără să avem bani mulţi la investiţii, n-o să ajungem să trăim mai bine niciodată. Şi pe deasupra mai avem şi capacitatea să înţelegem că politicienii mint mult, mai ales în preajma şi în timpul campaniilor electorale. Că efectul unei legi populiste date astăzi va putea foarte uşor să fie anulat prin alte legi de după alegeri. Dacă bani nu sunt, nici n-ai de unde da! Te poţi doar juca puţin cu mintea alegătorului, cum se şi întâmplă, zilele astea.
Or, tocmai pentru că înţelegem că unii mint mai mult, ar trebui să nu mai punem iarăşi placa veche şi zgâriată cu „Toţi sunt o apă şi-un pământ! N-am cu cine vota, în ţara asta!”. Sigur că toate partidele au (prea multă) uscătură şi că toate organizaţiile au şi dinozauri care nici măcar n-ar fi trebuit măcar să intre vreodată în politică. Şi bineînţeles că şi în rândurile tineretului sunt multişori politicieni scoşi în faţă tot cu banii părinţilor, care au strâns avere în apele politice tulburi de după Revoluţie.
Tocmai de asta ar fi, poate, mai bine să votăm proiecte şi nu oameni. Cui îi pasă dacă e cutare mai simpatic şi „le zice mai bine”? Asta n-o să ne ţină nouă de foame şi n-o să ne dea vreun loc de muncă, vreo casă sau vreo altă şansă. Dar, dacă un plan de guvernare ar fi bun, cu proiecte şi priorităţi, poate ar mai fi o şansă...
Ne acuzăm părinţii şi bunicii că votează, de la Revoluţie încoace, cu acelaşi partid monstruos şi deformat de corupţie, începând de la lider şi până la baronaşii locali care au făcut ce-au vrut din lege, pe vremea când încă aveau putere absolută. Dar adevărul este că pentru căderea României în prăpastia pe buza căreia merge acum, împleticindu-se, n-ar fi de vină doar bătrânii noştri. Ei se schimbă mai greu şi pot mai puţine, pe an ce trece. Dar noi, care ne lăudăm că doar lipsa unei şanse ne ţine aripile legate, noi… de ce nu ne urnim, să ne votăm viitorul?
